Criza monarhiei absolutiste franceze a început după 1715, anul morţii lui Ludovic al XIV-lea. Finanţele erau secătuite de desele războaie, iar populaţia vlăguită şi profund nemulţumită. Regele Ludovic al XV-lea a antrenat ţara într0o serie de războaie inutile având ca rezultat scăderea prestigiului Franţei şi o criză financiară care va dăinui până la revoluţie. Politica falimentară a lui Ludovic al XV-lea a fost ilustrată de încheierea umilitoarei păci din 1763, când Franţa pierdea în favoarea Angliei teritorii precum Canada, Louisiana şi India. În schimb, monarhia franceză a sprijinit lupta de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, dar cu preţul adâncirii crizei finanţelor publice. Regele Ludovic al XVI-lea (1774-1792) a eşuat în toate încercările de a reforma finanţele ţării. Rând pe rând miniştrii Turgot, Necker şi Calonne care au încercat să legifereze impozitarea nobilimii au fost demişi la presiunile privilegiaţilor. Se produce aşa-numita „revoltă a nobilimii”, prin care s-a respins orice încercare de reformare a instituţiilor aristocratice. La fel ca şi în Anglia, cauza imediată a declanşării revoluţiei a fost criza financiară şi împotrivirea la reforme a categoriilor privilegiate. În plan intelectual circulau idei noi, promovate de filosofii epocii „luminilor”, care criticau absolutismul monarhic şi susţineau un regim al libertăţii şi egalităţii. Interesată să rezolve criza şi să salveze statutul, monarhia a găsit de cuviinţă să convoace un organism reprezentativ (care nu mai fusese convovat din 1614), din care făceau parte şi neprivilegiaţii – Adunarea Stărilor Generale (5 mai 1789).Restabilirea Adunării Stărilor Generale a declanşat în Franţa o efervescenţă socială şi politică fără precedent: regele solicitase alcătuirea unor caiete de doleanţe, care îngăduiau nobilimii, clerului şi stării a III-a, să-şi formuleze revendicările sub forma unor cereri adresate suveranului. Cele mai multe solicitau desfiinţarea absolutismului, o reformă completă a fiscalităţii şi justiţiei, constituirea unei adunări reprezentative care să decidă asupra legilor şi impozitelor, introducerea unei constituţii. REVOLUŢIA POLITICĂ (mai-iulie 1789). Încă de la început s-a văzut limpede că regele nu dorea reformă sau constituţie, aşa cum ceruseră insistent „caietele de doleanţe”. Obiectivul său, urmărit asiduu de mai multă vreme, era doar acoperirea deficitul bugetar printr-o politică de impozite acceptată de toate trei stările şi menţinerea absolutismului. Drumul de la vechea adunare medievală la Adunarea Naţională Constituantă modernă a fost deschis de diferendul dintre rege şi reprezentanţii stării a III-a: să se voteze pe stări (ar fi fost în avantajul privilegiaţilor) sau individual (evident, în favoarea majorităţii neprivilegiate). Delegaţii stării a III-a, la propunerea abatelui Sieyès, considerând că reprezintă 96% din naţiune, s-au proclamat Adunare Constituantă (17 iunie 1789), iar membrii ei au jurat să rămână uniţi până ce vor da Franţei o constituţie. Ludovic XVI a acceptat inevitabilul şi a invitat deputaţii celorlalte ordine să i se alăture. Adunarea, cuprinzându-i acum pe toţi membri Stărilor Generale, s-a proclamat Adunare Naţională Constituantă (9 iulie 1789). Monarhia absolutistă a sucombat. Suveranitatea naţională înlocuieşte suveranul de drept divin. Guvernarea Franţei se va face în baza unui contract încheiat între suveran şi naţiune. În acest stadiu, se poate vorbi de o monarhie moderată, după model englez.Regele, rău sfătuit, concentrează trupe în jurul Parisului. Acest fapt provoacă revolta maselor populare. Parizienii se înarmează şi alcătuiesc Garda Naţională condusă de marchizul La Fayette. Se instituie o municipalitate revoluţionară în frunte cu savantul Bailley. La 14 iulie 1789 e atacată şi cucerită Bastilia, simbolul absolutismului monarhic. REVOLUŢIA SOCIALĂ (iulie-august 1789). Acţiunile antiabsolutiste de la Paris şi din marile oraşe au creat un precedent pe care lumea rurală îl va urma fără ezitare. Recoltele proaste, cu consecinţa lor imediată – creşterea preţului pâinii şi şomajul lucrătorilor cu ziua – au creat încă din primăvara anului 1789 condiţiile unei mari răscoale ţărăneşti. La sate se dorea împărţirea echitabilă a grânelor, evident, în detrimentul celora care deţineau prea mult (seniorii laici şi ecleziastici, dar şi proprietari din rândul burgheziei) şi ştergerea impozitelor către stat, precum şi a obligaţiilor feudale. Acest program a fost dezvoltat în vara anului 1789, când în cursul unor răscoale au fost distruse arhive care consemnau datorii şi au fost atacate şi incendiate numeroase castele nobiliare.Starea generală de anarhie produsă de această răzvrătire nu putea rămâne fără urmări. Constituanta, speriată de tumultul satelor, a desfiinţat în noaptea de 4 august 1789, toate privilegiile feudale, statuându-se deplina egalitate între toţi francezii, deveniţi acum, din vechi participanţi la ordine medievale, cetăţeni. Cum o nouă constituţie nu se putea naşte de la o zi la alta, oDeclaraţie a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată la 26 august 1789, stabilea principiile pe baza cărora urma să se înfăptuiască reconstrucţia ţării. Din păcate, rău sfătuit, regele Ludovic al XVI-lea a refuzat iniţial să accepte atât decretele din noaptea de 4 august, cât şi Declaraţia, fiind obligat să o facă, după o nouă răscoală a populaţiei pariziene, care l-a dus, împreună cu toată familia, la palatul Tuileries din Paris. Legislaţia feudală va fi înlocuită prin decretarea libertăţii economice, a desfiinţării breslelor şi vămilor interne, prin reforma impozitelor. Franţa a fost împărţită în 83 de departamente formate, la rândul lor din districte, cantoane şi comune. PRIMA CONSTITUŢIE. Anii care au urmat (1789-1791) sunt caracterizaţi de o situaţie foarte complexă. În absenţa partidelor politice, două grupări se arată foarte influente: Clubul Iacobinilor (Societatea Prietenilor Constituţiei), dominat de Maximilian Robespierre, şi Clubul Cordelierilor (Societatea amicilor drepturilor omului şi cetăţeanului), frecventat de Danton, Marat, foarte apreciat de mica burghezie, meseriaşi şi muncitori industriali. La 12 iulie 1790 a fost adoptată Constituţia civilă a clerului, organizând Biserica ca pe o instituţie naţională, independentă de papă. Nemulţumiţi s-au arătat atât Papa Pius VI, cât şi regele Ludovic XVI, care a găsit bun prilej ca să fugă din Paris, spre a reveni cu trupe ca să restabilească absolutismul. La Varennes a fost însă recunoscut şi obligat să se întoarcă (21 iunie 1791). Noul regim politic – monarhia constituţională – era instituit prin Constituţia promulgată la 3 septembrie 1791, din care decurg următoarele prerogative ale celor trei puteri: puterea executivă era exercitată de un guvern condus de monarh care avea rol de prim-ministru (conducea diplomaţia, administraţia, comanda armata, percepea impozite, propunea legi, asigura poliţia); puterea legislativă o deţinea Adunarea legislativă, aleasă pe 2 ani, prin vot cenzitar (controla guvernul, avea iniţiativa legilor, vota legi, ratifica tratate şi decreta impozite); puterea judecătorească era exercitată de Tribunalele judecătoreşti (pedepsea răufăcătorii, arbitra conflictele dintre cetăţeni, potrivit codurilor şi legilor votate de puterea legislativă).La 30 septembrie 1791 s-a ţinut ultima şedinţă a Adunării Constituante, căci la 1 octombrie 1791, aceasta se proclamă Adunare legislativă (1 oct. 1791-20 sept. 1792)