În secolul XVIII, societatea franceză era împărţită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea, starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populaţiei, formată din burghezie, ţărani şi muncitori urbani. Vechiul Regim (l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna sistemul francez de guvernare, legile şi instituţiile care au precedat revoluţia de la 1789. Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, ţărănimea şi păturile orăşeneşti sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta 96% din populaţia franceză. Monarhia franceză era o monarhie absolută nu una despotică, adică nu acţiona în manieră arbitrară şi ilegală. Regele era împiedicat de legile şi cutumele regatului său şi existau multe organisme independente, cum era Adunarea clerului, care aveau drepturi şi privilegii în care regele nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deşi nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale şi stările locale limitau de asemenea puterea regală.Regele era reprezentat în teritoriu de intendenţi de poliţie, justiţie şi finanţe în cele 34 de circumscripţii ale Franţei. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea şi ordinea şi răspundeau de lucrările publice, comunicaţii, comerţ şi industrie. Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-şi acoperi cheltuielile, aşa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creşteau foarte mult, recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriaşe. În consecinţă, plata dobânzilor la datorii a devenit în secolul al XVIII-lea o componentă tot mai mare din bugetul statului. Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbaşi aducea adesea prejudicii statului, deoarece uneori aceştia foloseau banii în scopuri personale. Cheltuielile curţii de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei şi soţia regelui Ludovic al XVI-lea, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind porecla din partea cumnatului ei, contele de Provence, Madame Déficit. Aproape toată lumea o detesta pentru frivolitatea şi aroganţa sa. Prima stare: Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale. Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obişnuia ca cei mai tineri fii ai marilor nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăţi. Mulţi episcopi deţineau mai multe episcopate şi nu erau văzuţi niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acest lucru a provocat mari scandaluri şi biserica a fost percepută de populaţie ca o instituţie coruptă.Biserica Catolică era cel mai mare proprietar funciar în Franţa. Clerul beneficia de pe urma perceperii dijmei şi era scutită de plata impozitelor. Preoţii ocupau o importantă poziţie în stat, se ocupau de săraci, spitale şi şcoli şi ţineau registrele de stare civilă, notând în registrele parohiale naşterile, căsătoriile şiu decesele. Starea a doua: Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la 350.000 – adică 0,5% până la ,5% din populaţie.Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili de curte, categorie limitată la cei a căror ascendenţă nobiliară data de dinainte de 1400 şi care îşi permiteau costul vieţii de la Versailles.Următoarea ca importanţă practică era nobilimea de robă, nobili care lucrau în administraţie şi justiţie, în special magistraţii din parlamente.Restul nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la ţară. Principala sursă de venit a nobilimii era pământul, deţinând ¼ până la 1/3 din acesta precum şi între 15%-25% din venitul Bisericii, întrucât toţi episcopii erau nobili. Toate funcţiile înalte erau ocupate de nobilime. De asemenea, se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecaţi de tribunale speciale, scutiţi de serviciul militar, de munca la întreţinerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare şi pescuit, drept de monopol asupra morilor, cuptoarelor de pâine şi teascuri, beneficiau şi de scutiri de impozite. În general nobilimea era ostilă schimbării şi se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care îi distingeau de oamenii de rând. Totuşi nobilimea nu era o castă închisă ci o elită deschisă, acceptând deseori alianţa cu burghezia, dacă acest lucru ducea la întărirea puterii sale economice. De altfel, puteai deveni nobil fie prin favoarea acordată direct de rege, fie cumpărând anumite slujbe. Deşi nobili îşi puteau pierde titlul de nobleţe dacă desfăşurau activităţi economice specifice oamenilor de rând, cum erau comerţul sau munca manuală, unii dintre ei s-au implicat în metalurgie, minerit sau sistemul bancar. Starea a treia: În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care nu aveau titluri nobiliare şi nu erau nici ţărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogaţi din categoria burgheziei erau negustoriii ale căror venituri din activităţile comerciale au sporit în numai un secol la 440% mai bogaţi. Alţi burghezi erau bancheri, latifundiari, iber-profesionişti (medici, scriitori, avocaţi), funcţionari publici. În total, existau circa 2,3 milioane de burghezi, circa 8% din totalul populaţiei.A doua componentă a stării a treia, de departe cea mai numeroasă, era ţărănimea. Circa 85% din populaţia Franţei trăia în mediul rural şi majoritatea o formau ţăranii. Estimările suprafeţei de teren pe care o deţineau variază între 25 – 45% din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alţi ţărani cu ziua şi dădeau bani cu împrumut. Mai numeroşi erau les laboureurs, ţăranii care cultivau pentru propriul consum şi care, în anii buni, obţineau şi un mic surplus. Aceste două componente ale ţărănimii au dus-o relativ bine în tot secolul XVIII până în anii 1770. Celelalte două părţi ale ţărănimii erau ţăranii dijmaşi, lipsiţi de capital şi care dădeau jumătate de recoltă proprietarilor pământului, şi ţăranii lipsiţi de pământ care nu deţineau decât casele şi grădinile. Ţăranul sărac nu avea nici o speranţă în a trăi mai bine şi trăia în nesiguranţă deoarece vremea rea sau boala îl puteau aduce în rândul vagabonzilor, care trăiau din cerşit, furt şi slujbe ocazionale. Toţi ţăranii erau obligaţi să plătească dijma bisericii, impozite statului (la taille, la vingtieme, la capitation şi la gabelle) şi obligaţiile feudale seniorului lor (la corvee, le champart – părţi din recoltă -, lods et ventes – o taxă plătită seniorului când bunurile îşi schimbau proprietarul). Situaţia ţăranilor diferă de la o provincie la alta. De pildă, ţăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în schimb cei din Bretania şi Burgundia aveau dările cele mai mari. Povara cea mai grea pentru ţărani erau arenzile. Acestea au crescut accentuat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a creşterii populaţiei de la 22,4 milioane în 1705 la 27,9 milioane în 1790. Ce-a de-a treia componentă a stării a treia o formau muncitorii urbani. Majoritatea muncitorilor de la oraş trăiau în locuinţe aglomerate şi insalubre. Ei erau necalificaţi şi săraci. Meşteşugari erau organizaţi în bresle. Orele de muncă erau multe – 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Nivelul de trai al salariaţilor scăzuse lent deoarece preţurile urcaseră în medie cu 65% în timp ce salariile numai cu 22%. Nu prea exista producţie pe scară mare: numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 era de 16. Maiştrii şi lucrătorii munceau şi trăiau împreună şi erau afectaţi de creşterea preţului pâinii deoarece ea constituia ¾ din hrana zilnică.
