prima etapă s-a desfăşurat între anii 1950 – 1970 – caracterizată prin expansiunea comerţului international;
a doua etapă a fost cuprinsă între anii 1970 – 1980 – în care relaţiile financiare internaţionale capătă o importanţă deosebită;
ultima etapă a parcurs anii 1980 – 1990 – când are loc trecerea de la internaţionalizare la globalizare în economia mondială.
O serie de aspecte ale vieţii social-economice actuale exprimă procesul globalizarii:
a) natura globală a ştiinţei şi tehnologiei – chiar dacă sursele principale ale progresului tehnologic se concentrează în lumea bună, cercetarea ştiinţifică se bazează pe resurse globale, iar punerea în aplicare a tehnologiei vizează scopurile globale;
b) marketingul global – strategia de marketing a firmei răspunde cerinţelor globalizării şi promovării acestui proces;
c) sistemul financiar mondial – economia “simbolică” (financiară) se bazează pe o reţea care implică instituţiile bancare şi agenţii pieţei de capital şi organisme financiare internaţionale şi de reglementare internaţională;
d) infrastructura de comunicaţii – progresul tehnic a permis perfecţionarea sistemului de comunicaţii materiale (transporturile), cât şi realizarea unei reţele globale de transmitere – recepţie a informaţiilor.
e) cadrul instituţional mondial – organizaţii guvernamentale (ONU) şi organizaţii nonguvernamentale ce dezbat acţiuni referitoare la probleme globale, cum ar fi poluarea sau subdezvoltarea).
Principalele procese economice care susţin tendinţa globalizării se manifestă în domeniile comerţului, producţiei şi serviciilor, iar forţa fundamentală a globalizării este societatea multinaţională
