Plop Andrei: Conflictul din Nagorno-Karabah

Publicat pe blog pe 30 ianuarie 2014

Istoricul grec Strabo şi cronicile armene susţin că partea de vest a teritoriului modern al Azerbaidjanului până în secolul V a fost populat de armeni, iar partea de  est de albanezi. Azerii orinal erau nomazi turci care treptat s-au stabilit pe câmpiile din Caucaz. Contactul  dintre populaţia băştinaşă albaneză şi triburile turci stabilite a avut loc începând cu secolul IV, dar amestecul acestor populaţii a început doar în secolul XI.

Din secolul VI î. Hr.  Teritoriul Armeniei şi Azerbaidjanului de astăzi  au fost ocupate pe rând de persani, grecii lui Alexandru Macedon (sec.  IV î. Hr.)  sau romani   (sec.  I î. Hr.) .

În secolul XVII şi la începutul secolului XVIII, Imperiul Otoman a luptat în numeroase războaie împotriva Imperiului Persan pentru controlul Caucazului. După 1722 a avut loc dezintegrarea dinastiei Savafide şi Caucazul a intrat în sfera de influenţă otomană.

La mijlocul secolului  al XVIII-lea , Azerbaidjanul trecea printr-o fragmentare feudală fiind împărşită în hanate independente. Karabahul de Munte era parte a  hanatului azer  Karabah, suprapus peste teritoriul dintre Kura şi Araks. Problema acestor hanate era că se aflau în mijlocul luptelor de influenţă în Caucaz,  exercitate  de Rusia Ţaristă, Iranul şi Imperiul Otoman.

Karabahul a fost schimbat  între  arabi, turci, mongoli şi persani până în secolul al XIV, dar populaţia regiunii a rămas în mare parte armeană. În secolul XIV, un lider armean a  dobândit din partea dinastiei Safavid  un statut de autonomie pentru acesată zonă.

Dorinţa Rusiei de a domina regiunea caucaziană a determinat cucerirea mai multor hanate între 1806-1809, fapt ce a determinat cele două războaie ruso-persoane (1812-1813 şi 1825-1826). Tratatele de pace de la Gulistan şi tratatul de pace de la  Turkmenchaz din data de 10 februarie 1828, partea de nord  a Azerbaidjanului a fost anexată la Rusia iar sudul a rămas Iranului. Înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei a revigorat pentru o bună perioadă de timp Imperiul Otoman, aspect care putea  pune în pericol  graniţa Caucaziană.

Armenii erau percepuţi ca aliaţi naturali ai ruşilor, pe când azeri ca un  potenţial rival, Rusia a iniţiat campania de mutarea masivă a armenilor în regiunea Karbahului de Sus  locuit de azeri în majoritate, acest proces de strămutare  a fost făcut din cauza  neîncrederii Rusiei în musulmani  în special  după războaiele turco-ruseşti din 1855-56  pentru a stabiliza controlul său asupra regiunii Rusia a încurajat schimburile de populaţii şi după războiul ruso-turc din 1877-1879 s-a făcut o strămutare mai largă a populaţiei armene din Imepriul Otoman şi Persan stabilidu-se în regiunile Caucazului dominate  de ruşi.

După revoluţia bolşevică din 1917 a fost înfiinţată federaţia Transcaucaziană sprijintă iniţial de grupurile politice dominante din cele trei ţări, care şi-a proclamat independenţa în aprilie 1918. După o scurtă  perioadă era evident că interesele că interesele celor 3 populaţii nu pot fi îmbinate, la 28 mai 1918, Azerbaidjanul şi Armenia şi-au declarat independenţa. Conferinţa de Pace de la Paris  a recunoscut dreptul Azerbaidjanului asupra Karabahului, odată cu recunoaşterea independenţei celor trei republici din Caucazul de Sud, Azerbaidjan,  Georgia şi Armenia.

La 7 iulie 1923, guvernul azer a adoptat un decret care aproba formarea unei regiuni autonome cu centrul administrativ în Hankendi, în zona armeană a Karbahului, apoi la 16 iulie s-a hotărât lărgirea teritoriului regiunii autonome, cu includerea oraşelor Şuşa şi câteva zone  din Karabahul de Jos, la 18 septembrie 1923, centrul administrativ a fost numit  Stepanakert.

Numele este un amestec azero-persană: ,,gara’’ înseamnă negru în azeră, iar  ,, bakh’’ semnifică grădină în persană, terminaţia ,,bah’’  fiind doar o rusificare din perioada sovietică, iar cea dea doua parte Nagorno  înseamnă  în rusă muntoasă.

Limba azeră ca şi alte limbi  turcice până la cucerirea rusă nu a avut un nume propriu. În perioada medievală populaţia turcică din Azerbaidjan se numeau ,, tucii’’ în timp ce turcii contemporani erau cunoscuţi ca ,, otomani’’ . Limba turcă vorbită în Turcia de azi şi limba azeră fiind reprezentatele  familiei  limbilor altaice, fac parte din ramura oguză a limbilor turcice.  După ocupaţia Caucazului, ruşii  au numit populaţia  turcofonă din sud-esstul regiunii ,, tătarii caucazieni’’. După revoluţia rusă din 1905 inteligenţa azeră a avut grijă de reanimearea etnonimului  ,, turc’’  sub forma de  de ,, turca azerbaidjană’’, pentru a nu se face confuzie cu turca otomană. Având în vedere  fenomenul  Republica Azerbaidjanul ( 1918-1920), încerca să introducă  etnonimul azeri sau azerbaidjeni ca denumire a populaţiei  turcice din Azerbaidjan.  Proclamarea  Republicii Turciei  şi renunţarea de către Ataturk la etnonimul  ,, otoman’’ a provocat  o confuzie.

Conflictul din Nagorno-Karabah

Conflictul din Nagorno-Karabah este conflictul cel mai longeviv din spaţiul ex-sovietic. S-a caracterizat prin violenţă, progromuri, expulzări reciproce a cetăţenilor rivali, taxe vamale conjucturale, atacuri şi contraatacuri reciproce. Ostilităţile au debutat prin conflictul instituţional din februarie 1988, când Provincia Autonomă Nagorno-Karabah (NKAO), înfiinţată la 7 iulie 1923, Provincia Autonomă Nagorno – Karabah cu capitala la Stepanakert (capitala teritoriului a fost mutate de la Şuşa la Hankendi, care a fost redenumită după numele bolşevic armean Stepan Şaumian Stepanakert), solicită autorităţilor azere şi armene trecerea sa componenţa Armeniei, iar in iulie proclamă oficial separarea de Azerbaidjan şi unirea cu Armenia. Conform Contituţiei URSS  autorităţile azere declară actul ilegal iar autorităţile centrale introduc legea marţială în câteva regiuni(Stepankert şi Agdam şi regimul de administraţie specială în Nagorno-Karbah.Cu schimbarea atmosferei din Uniunea Sovietică în era Gorbaciov, petiţiile armene pentru unificarea Armeniei cu Nagorno – Karabah s-au multiplicat. Astefel în august 1987 , Academia de ştiinţă Armeană a trimis o petiţie cu mii de semnături din Armenia pentru unificarea Karabahului, petiţie ignorată de autorităţile de la Moscova.  Astfel de petiţii au fost ignorate şi anterior în climatul creat de descentralizare a lui Hruşciov , este înaintată o petiţie de armenii din Karabah în care susţin că autoritatea azeră neglijează intenţionat economic această regiune. Autorităţile de la Moscova nu au luat în seamă petiţia, iar neliniştea în regiune a continuat. În anii 70 partidul communist armean a devenit mai agresiv privind disputa pentru Karbah, introducând cu ocazia întrunirilor unionale problema regiunii. Deşi în era comunistă tensiunile din această regiune erau omniprezente, au avut loc doar erupţii sporadice de violenţă . Încercările unificării Karabahului cu Armenia au fost pecetluite ca propaganda naţională şi au fost suprimate. În ianuarie 1988 a pornit primul val de refugiaţi către Baku, fiind urmat de încă două valuri în luna februarie. Pe 11 februarie 1988 a început proteste în Karabah împotriva autorităţilor azere, armenii din Nagorno Karabah au trimis o petiţie la autorităţile centrale din Armenia, Azerbaidjan şi Uniunea Sovietică, cerând alipirea la Armenia, la 25 februarie 1988 a avut loc un protest în Armenia, la care au participat peste un million de oameni ( lucru semnificativ având în vedere că ţara are o populaţie de 3 milioane de asemenea şi conducătorul spiritual cerea alipirea Karabahului. Pe 26 februarie 1988 Gorbaciov se întâlneşte cu cu Zori Balazan şi Silvia Kaputikzan, membri comitetului Karabahului de la Moscova, cerând o perioadă de o lună pentru soluţionarea conflictului. În perioada 27-29 februarie 1988 au avut loc la violenţe împotriva minorităţilor armene în Sumgait, un sector industrial al oraşului Baku, unde s-au stabilit refugiaţii azeri din Armenia. Pe 25 februarie 1988 au fost trimise unităţi militare semnificative în Baku pentru a menţine controlul situaţiei care au intervenit abia pe 1 martie pentru a restabili ordinea . Conducerea sovietică a dorit să impulsioneze un conflict etnic între armeni şi azeri pentru a destbiliza zona, slăbind guvernele Armeniei şi Azerbaidjanului şi pentru a permite Moscovei un control mai restrains al Caucazului. Conflictul armat asupra statului teritoriului Nagorno-Karbah a cuprins populaţia armeană şi azeră şi a fost exclusiv concepţia grupurilor din teritoriilor respective, în primăvara – vara din anul 1988. Acest punct derulat în primăvara anului 1988, a fost marcat de moartea a sute de oameni precum şi valuri masive de refugiaţi, în noiembrie 1988 au avut loc cele mai mari fluxuri de refugiaţi datorită violenţelor atât în Armenia, cât şi în Azerbaidjan. În jur de 180 000 de armeni au fugit din Azerbaidjan şi 160 000 de azeri din Armenia. Din partea ambelor republici şi confruntările ar fi continuat dar cutremurul de pământ din Armenia a dus la oprirea temporară a acestui conflict. Cutremurul de mare intesitate din 7 decembrie 1988 din Armenia a condus la încetarea temporară a violenţelor şi a oferit posibilitatea optima pentru autorităţile sovietice să redobândească controlul zonei. Cei 11 membri ai comitetului din Karabah au fost arestaţi şi trupele sovietice au fost trimise în Azerbaidjan. Conducerea Uniunii Sovietice decide unilateral instaurarea unei administraţii speciale asupra regiunii Karabah şi subordonarea directă a acesteia faţă de Moscova. Controlul sovietic al regiunii aduce câteva luni de linişte, dar violenţele etnice izbucnesc din nou în mai 1989 în Stepanakert şi Mardakert( Adgere) şi reapar demonstraţiile în Erevan. Între timp , membri comitetului sunt eliberaţi, mişcarea unindu-se cu alte entităţi politice formează Hayots Hamazgayin Sharjum, Mişcarea Naţională Armeană, personajul eminent fiind Levon Ter-Petrosian. De partea cealaltă, în aceeaşi perioadă se formează Azarbaycan Xalq Cabhasi, Frontul Popular Azer. Mihail Gorbacoiv a încurajat partea armeană în revendecările sale şi, în ciuda acestui ascendent moral, cererile de anexare care veneau din partea lor au fost refuzate de către autorităţile de la Baku. Pe 28 noiembrie 1989, Moscova acceptă neputinţa privind rezolvarea conflictului şi controlul asupra Karabahului este transferat înapoi în Azerbaidjan. Slăbirea legăturilor dintre Centru şi Periferie în timpul politicii Glasnost şi Perestroika promovată de Gorbaciov. La 1 decembrie 1989, Parlamentul Armeniei declară Nagorno-Karabah componentă a statului armean, în ultimi ani ai Uniuni Sovietice, armeni încep să-şi dezvolte o capacitate militară proprie, pe când azerii se bazau pe forţele militare sovietice, Armenia îşi declară independenţa în august 1990, anunţă continuitatea cu Republica Democrată Armeană din perioada 1918-1920. După destrămarea URSS aparenţa de autoritate apărut în spaţiul ex-sovietic şi instabilitatea generată în fostele state sovietice în perioada post-independenţă au potenţat stările conflictuale interetnice şi tendinţe separatiste. Pentru a media soluţionarea conflictului Republicile Baltice au aranjat o întrunire între Frontul Popular Azer şi Mişcarea Naţională Armeană la începutul lui februarie din 1990 la Riga. Întâlnirea în sine a fost un succes, dar nu a condus la soluţionarea conflictului. Fiecare dintre părţi invocă un argument prezent până în ziua de azi: armenii invocă drepturile grupurilor pentru autodeterminare , iar azerii principiul integrităţii teritotriale. atât Armenia cât şi armenii din Nagorno-Karabah dispun de o putere militară net superioară. Până când Armenia şi Azerbaidjan erau părţi componente ale Uniuni Sovietice, comunitatea internaţională nu avea jurisdicţie să caute soluţii pentru conflictul din Kararabah. Conflictele înghețate sunt elemente ale confruntării între două sau mai multe state , având ca temei unele aspecte de ordin politic, economic, etnic sau teritorial , prin care se manifestă anumite neînțelegeri punctuale . Conflictul înghețat nu poate avea loc fără participarea statelor suverane , care sunt implicate în mod constant în păstrarea lor nelimitată în timp . Conflictele înghețate au la bază bază o neînțelegere , aparent minoră şi nelimitată în timp. Legea interzice acest tip de conflict. Enciclopedia internațională a științelor sociale a definit conflictul ca pe o neînțelegere sau incompatibilitate de obiective . Război este definit ca un conflict armat care este stabilită printr-o declarație oficială de război sau prin expirarea unui ultimatum . În definirea mai precis , conflictele înghețate sunt acele litigii dispute între state , care , din diferite motive , nu sunt executate până la capăt . Din martie 1991, CSCE era format din 11 membri, toţi având puterea de a manevra conflictul, Naţiuni
le Unite nu s-a implicat în soluţionarea acestui conflict, acest obiectiv fiind atribuit Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare din Europa(CSCE) . Opţiunea CSCE să medieze conflictul din Nagorno-Karabah este una neobişnuită, având în vedere faptul că, conflictul din Abhazia a fost mediat de ONU. Se dorea excluderea Iranului de la excluderea negocierelor fiind membru ONU şi nefiind în structura CSCE. După ce majoritatea republicilor sovietice îşi declară independenţa, şi armenii din Nagorno-Karabah îşi declară independenţa pe 2 septembrie 1991 armenii din NKAO au proclamat Republica Karabahul de Munte, ceea cea contribuit la reaprinderea conflictului înarmat între forţele armene şi azere. Datorită încercărilor lui Boris Elţin şi Nursultan Nazarbaev de a solutiona conflictul, a avut loc o pauză de foc în perioada de 20-23 septembrie. În octombrie 1991 parlamentul Azerbaidjanului a aprobat o lege privind forţele naţionale de autoapărare. Formarea după principiul de voluntarism , deficitul de cadrelor de ofiţeri profesionişti şi lipsa de disciplină a garantat o anarhie permanentă în rândurile noi armate. La 26 noiembrie 1991 Azerbaidjan anulează statutul de autonom al NKAO. La 6 ianuarie 1992 în urma unui referendum din decembrie 1991, cu o majoritate de 99% din cei 82% prezenţi la urne, Nagorno Karabah îşi declară independenţa şi dorinţa de a fi membru CSI. Noul statut nu este recunoscut diplomatic de nic un alt stat, inclusiv de Armenia. La sfârşitul anului 1991 şi începutul lui 1992, operaţiunile militare se intensifică. După referendumul privind independenţa Nagorno-Karabah, în Azerbaidjanului a început o nouă perioadă politică care poate fi împărţită în două etape: -Venirea AXC – ului la putere ( ianuarie 1992 – iunie 1992) – Guvernarea AXC – ului ( 17 iunie 1992 -17 iunie 1993) În ianuarie 1992, preşedintele A. Mutalibov, care nu părea deloc interesat de armata naţională, şi fără a oferi un motiv, a dizolvat al doilea regiment al forţelor militare ale Azerbaidjanului; la 19 ianuarie, a fost ocupată de către armeni suburbia azeră a Stepanakertului, Karkicahan. După retragerea trupelor sovietice din fostele republici sovietice, continua ofensiva oficial cu ajutorul unor unităţi voluntari, în realitate cu ajutorul armatei armene în timpul nopţii de 25 spre 26 februarie 1992, forţele armene, cu ajutorul regimentului de infanterie de gardă nr. 336 au cucerit câteva sate azere şi oraşul Hodjali , de importanţă geostrategică, acest coridor este considerat un punct strategic pentru dezvoltarea războiului, asigurând ruta de aprovizionare a Karabahului din Armenia. situându-se pe drumul dintre Agdam şi Stepanakert unde se afla singurul aeroport din zonă. Apărarea oraşului era organizat de forţele locale de pază de miliţie şi de luptători din Armata Naţională (20 de soldaţi). Din populaţia rămasă în oraş 106 femei , 83 de copii şi 70 de bătrâni au fost ucise şi 1275 au fost luaţi ostatici. Este momentul escaladării neînţelegilor într-un război nedeclarat între Azerbaidjan şi Armenia. În martie 1992, în cadrul summit-ul din Belarus al CSCE, a fost înfiinţată o subcomisie, compusă din 11 state (Armenia, Azerbaidjanul, Rusia, SUA, Italia, Franţa, Germania, Cehia, Suedia,Turcia şi Finlanda) însărcinată cu medierea conflictului din Karabah. Grupul de la Minsk a fost dominat iniţial de către state Europene mai mici ca Suedia, Italia sau Finlanda, medierea conflictului fiind imparţial, aceste state erau lipsite de forţa de coerciţie de a impune de a forţa soluţionarea conflictul. Tragedia a sporit tensiunea din politică din ţară, sub presiunea maselor populare adunate lângă clădirea Sovietului Suprem, preşedintele A Mutalibov a fost obligat să demisioneze la 6 martie 1992. Conform constituţiei , puterea a fost preluată de preşedintele Sovietului Suprem, Yakub Mamedov, acesta a refuzat să participe la summitul CSI de la Kiev din 21 martie 1992 iar reprezentanţii Azerbaidjanului au renunţat să semneze tratatele cu această organizaţie. În martie 1992 , forţele armene au atacat oraşul Şuşa singurul raion cu populaţie preponderentă azeră dintre cele 5 judeţe al provinciei autonome , comunitate din nordul Karabahului şi în mai au încheiat cu cucerirea oraşului Lacin. La 15 mai 1992 AXC folosind cu susţinerea trupelor militare care au parasit linia frontului ajunşi la Baku au ocupat clădirea Sovietului Suprem, Televiziunea Naţională şi sub ameninţarea bombardării preşedinţiei A Mutalibov a zburat într-un avion militar rus la Moscova. Folosindu-se de criza politică şi militară din Azerbaidjan, Armenia a câştigat una dintre cele mai importante bătălii , la 17 mai a căzut şi oraşul Lacin, care făcea legătura între Karabahul de Munte şi Armenia. Nu este o întâmplare că ofensiva agresivă pentru cucerirea oraşelor Lacin şi Şuşa a avut loc la 17 mai 1992 la o zi de la aderarea CSI, iar latura cooperării militare prin aderarea de bună voie la Pactul de Securitate al CSI. Figură puternică politică Heydar Aliyev, şeful conducerii Republicii Autonome Nahicevan şi mai târziu liderul Partidului Noul Azerbaidjan, a rămas în afara procesului, datorită limitei de vârstă adăugată în Constituţie art. 121(2), numai pentru a preveni o eventuală participare viitoare a acestuia la campaniile de scrutin. La alegerile prezidenţiale din 7 iunie 1992 au fost castigate de preşedintele AXC Elcibey cu 59% din voturi. . În iunie 1992 are loc o contraofensivă, azeri reuşind să ocupe Adgere ( Mardakert) şi regiunea Şaumian la nord de Karabah. Ocupaţia azeră era să fie de durată scurtă. Potrivit acordului de la Almati, semnat prin intermediul Kazahstanului, la 1 septembrie 1992 s-a încetat focul. Azeri au început să atace în contraofensivă după ce armeni au încălcat acordul de încetare a focului, azeri ajungând pe punctual de a ocupa coridorul Lacin, eliberând o mare parte din acest raion, în noiembrie au pătruns până la 10 km de Stepanakert, însă retragerea trupelor lui Surat Huseynov, unul din comandanţii operaţiunii a dus la eşuarea operaţiunii. Datorită retragerii armatei de către acelaşi Surat Huseynov de pe frontul Mardakert la 5 februarie 1993 a fost lansat atacul de corpul de expediţie a Armeniei, de trupele mercenarilor-kazaci şi de regimentul al 128-lea al armatei ruse nr. 7 (60%-80% din soldaţii din armata a 7-a erau de naţionalitate armeană,  regimentul 366 care a sprijit puternic ofensiva armeană, mai mult decât atât, după retragerea lor oficială din zonă, o bună parte se alătură armatei armene din Karabah) forţele armene recuceresc Adgere(Mardakert) , s-a finalizat cu ocuparea aproape a tuturor teritoriilor eliberate. Forţele armene declanşează o nouă ofensivă la 3 aprilie 1993, cucerind împrejurimile oraşului Kelbadjar cu 58 300 de locuitori împreună cu părţile eliberate ale judeţului Lacin cu 32 000 de locuitori acesta reprezentând ultimul obstacol terestru între Karabahul de Munte şi Armenia. Colonelul Surat Huseynov fusese eliberat din toate posturile militare ocupate, el încă rămânea comandantul trupelor sale şi sprijinit de divizia rusă cu nr. 104 nu s-a supus ordinului preşedintelui privind suspendarea unităţii respective. La 4 iunie 1993, 3000 de soldaţi pro-guvernamentali împreună cu tehnica militară încearcă să-l înlăture pe rebelul colonel, forţele pro-guvernamentale au fost învinse de către colonelul Surat Huseynov. În iunie 1993 Grupul de la Minsk a ajuns la un acord pe o perioadă de 6 luni încetare  luptelor, stabilind restituirea oraşului Kelbadjar al azerilor. Armenii din Karabah, în ciuda presiunii autorităţilor de la Armenia nu au acceptat planul şi după o lună de zile luptele dintre azeri şi armeni au izbucnit din nou. Lipsa armatei regulate, lupta politică, politizarea forţelor militare armeni au beneficiat de pe urma crizei şi dislocării unităţilor militare de front în capital armenii profitând de luptele interne
pentru putere din Azerbaidjan, în iunie rupe pacea şi reiau luptele în regiunea Karabah. Având în vedere această ocazie rară, Azerbaidjan foarte slăbit, armeni nu se opresc la securizarea Karabahului, continuă luptele pentru a controla districtele Agdma, Fizuli şi Djebrazil. După o luptă de 43 de zile, la 23 iulie oraşul Agdam a fost cedat.. Lupta pentru putere dintre preşedintele Elcibey şi Huseynov, ultimul având superioritate militară. Huseynov urmărea interesele Moscovei, care dorea recăpătarea influenţa asupra acestei ţări. În această luptă pentru putere apare al treilea personaj, Înţelegând primejdia înlăturării naţionale de forţele pro-ruse şi de revenirea lui Mutalibov, Elcibay l-a invitat pe rivalul său politic Heydar Aliyev, sprijinit puternic de Turcia. La 15 iunie Heydar Aliyev a fost ales preşedintele parlamentului ţării.  La 29 august 1993 a fost organizat referendum iar participanţii la vot au votat pentru suspendarea lui Elcibey, la 3 octombrie 1993 Heydar Aliyev a fost ales preşedinte al Azerbaidjanului. Aliyev, fiind un politician mai bun decât predecesori lui interpretează correct situaţia, l-a numit pe Huseynov prim-ministru , reuşind în acest mod să-l neutralizeze, prim-ministrul nu avea funcţii importante, Azerbaidjanul fiind republică prezidenţială. Având în vedere că ofensiva armeană continuă şi forţele azere prost echipate şi organizate nu puteau să oprească înaintarea lor , Aliyev aplică la CSI. Prin aderarea la CSI şi promisiunea de a permite înfiinţarea unor baze militare ruseşti şi staţionarea trupelor pe teritoriul statului a câştigat suportul Rusiei şi a reuşit să achiziţioneze arme modern. Ca effect al aderării, azeri puteau să achiziţioneze armament mai modern de la la Rusia armament similar cu cel al armenilor şi 200 de consultanţi militari participă la reorganizarea şi pregătirea armatei azere. Mai mult decât atât, Kozyrev a intervenit şi pe plan politic ameninţând armenii cu sancţiuni dacă nu sunt oprite ofensivele. Iar prin implicarea Statelor Unite de partea azerilor aceştia dispun de o tehnologie net superioară celor armene la 4 mai 1994 Azerbaidjanul s-a alăturat la Programmului de Pace al NATO. La 2 noiembrie 1993 preşedintele Heydar Aliyev s–a adresat direct poporului azer prin televiziunea şi radioul national şi i-a chemat să lupte cu duşmanul. În noiembrie-decembrie 1993 Aliyev a reuşit să restaurizeze ordinea în armată au fost organizate 40 de batalioane noi, compuse din 16 700 de soldaţi. În decembrie 1993 a avut loc o contraofensivă în regiunile Adgere(Mardakert) şi Kelbadjar, precum şi la est de Karabah. Zonele ocupate de armata azeră au fost recucerite la începutul anului 1994 de forţele armene din Karabah, sprijinite puternic de cele din Armenia. Mai mult trupele armene au iniţiat o ofensivă pentru cucerirea oraşului Zevlah, dorin să separe Baku de cel de-al doilea oraş azer ca mărime , Gandja şi să separe Azerbaidjan în două părţi ofensiva a fost fără succes. În mai 1994 au fost deschise negocierile de pace, cu toate că luptele nu au fost oprite imediat. La procesul de negociere a păcii, Naţiunile Unite au rămas la periferia conflictului lăsând locul şi rolul OSCE de a se implica în efortul de a găsi o soluţie politică de a rezolva conflictul. Eşuarea negocierilor de pace în acest conflict au dus la păstrarea status-quo-ului din 1994 când s-a semnat un armistiţiu între armeni şi azeri pacea a rămas destul de fragilă. Armenia a păstrat coridorul Lacin, regiunea cucerită, Nagorno-Karabah lăsând regiunea Nahicevan fără nici o legătură terestră cu Azerbaidjan. Azerbaidjanul a fost nevoi să recunoască Nagorno-Karabah drept a treia parte în conflict şi a demarat negocierilor de pace cu autorităţile acestui regiuni, în dorinţa de a ajunge la o înţelegere. Situaţia de la Baku era una dramatică deoarece pe lângă războiul deschis cu Yerevanul, nici situaţia politică internă nu era stabile. În aceste condiţii, după aproape şase ani de conflict şi cu un moral la pământ, în aprilie 1994 , Rusia a înaintat Azerbaidjanului un tratat de pace umilitor, care asigura Moscovei concesii politico-economice colosale şi pătrunderea armatei ruse în zona de conflict. Pentru a înţelege rolul Rusiei în Caucaz şi în conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan pentru Nagorno-Karabah trebuie de văzut relaţiile ei cu puterile ei regionale Iran şi Turcia Ostilităţile începute în 1988, prin medierea Rusiei , iau sfârşit la 12 mai 1994, când părţile beligerante au semnat Acordul de încetare a focului. Pe 16 mai 1994 Pavel Grachev, Ministrul Apărării al Rusiei a solicitat încetarea focului. Două luni mai târziu miniştrii de apărare din Armenia şi Azerbaidjan şi conducătorul militar din Karabah au semnat un accord de pace , actual şi în zilele noastre. Teritoriile controlate de armeni au fost practice integrate în Armenia, chiar dacă politic acest lucru nu a fost acceptat niciodată de Azerbaidjan. Din punct de vedere economic şi financiar ( buget de stat e comun al Armeniei şi Karabahului) sunt ca o singură entitate. Actualmente Nagorno-Karabah rămâne un stat nerecunoscut internaţional, aflat cu raoianele vestice ale Azerbaidjanului . La 6 decembrie 1994, summit-ul de la Budapesta hotărăşte crearea unei co-preşedenţii -formată din Rusia, SUA, şi Franţa –care să coordoneze şi accelereze procesul de încheiere acord de pace. Sub coordonareaa co-preşedenţiei în exerciţiu, procesul de negociere se intensifică. Au loc numeroase runde de întâlniri directe între părţi, au fost avansate principii de lucru şi variante multiple de proiecte privind acordul final, dar fără rezultat concret, în prezent persistă o situaţie ambiguă nici de pace nici de război. Grupul de la Minsk la început a urmărit reconciliera zonei, Statele Unite şi Rusia urmăresc asiguraraea accesului la resursele de hidrocarburi don zona Mării Caspice şi răspândirea lor în zonă, soluţionarea conflictului fiind pe plan secundar. Azerbaidjan solicită respectarea integrităţii teritoriale a statului şi returnarea teritoriilor ocupate de armeni, în mod implicit şi Karabahul de Munte, armenii din Nagorno-Karbah doresc recunoaşterea internaţională a independeţei Karabahului incluzând şi coridorul Lacin şi refuză orice soluţie care presupune încadrarea Karabahului sub jurisdicţie azeră. La summitul OSCE de la Lisabona 3.12.1996 au fost formulate princiipiile de bază ale negocierilor dintre părţi pentru soluţionarea conflictului: – Integritatea teritorială a statului azer. – Autodeterminare şi un înalt grad de autoadministrare a Karabahului în componenţa Azerbaidjanului – Garanţii de securitate pentru Karabah şi populaţia sa. Toate încercările de negociere au eşuat. Fiecare parte se apără cu argumente juridice şi istorice. Armenia susţine:
1)Karabah/ Artsakh este parte a istoriei Armeniei, cunoscută în sec 9-6 î. Hr. Sub numele de Urtekhe/ Urtekhini, menţionate de lucrările lui Strabon, Pliniu cel Bătrân, Ptolomeu, Plutarh, Dio Casius;
2) Nagorno-Karabah nu are viitor ca parte a Azerbaidjanului, acesta trebuie să exprime voinţa poporului regiunii respective
3) Azerbaidjanul nu are temei legal, politic şi moral să pretindă Nagorno – Karabah.
Azerbaidjanul pledează pentru:
1) Recunoaşterea suveranităţii şi integrităţii sale teritoriale, inclusive asupra Karabahului;
2) eliberarea teritoriilor istorice ocupate în timpul conflictului – ca precondiţie a negocierelor;
3) Întoarcerea refugiaţilor în locurile de reşedinţă anterioare conflictului. În 1997 Grupul de la Minsk propune un nou plan de soluţionare a conflictului: retragerea trupelor armene şi stabilirea statului Karabahului de Munte Ter Petrosian acceptă propunerea însă această propunere a fost refuzată de prim-ministrul Kocharyan , de mistrul internelor Serhik Sarkisian, de ministrul apărării Vazgen Sarkisian, în februarie 1997 preşedintele Levon Ter Petrosian fiind nevoit să demisioneze, în martie 1997 a fost ales preşedinte Kocharyan şi negocierele privind procesul de soluţionare a conflictului au fost aruncate înapoi. În 2008 Grupul de la Minsk a încercat o negociere şi o rezolvare definitvă a conflictului dar scopurile au eşuat. Deşi s-au propus un referendum care să hotărască soarta Nagorno-Karabah, acesta a fost respins de Azerbaidjan deoarece ar fi avantajat Armenia întrucât proporţia etnicilor armeni din provincie este extrem de ridicată. În 2008 preşedintele azer Ilham Aliyev a declarat că dacă va fi nevoie va recurge la forţă pentru recuperarea teritoriillor. O altă perspectivă de rezolvare a conflictului ar fi schimbul de teritorii: Azerbaidjanul ar trebui să cedeze coridorul Lacin, asigurând accesul accesul la Karabah, însă azerii refuză suveranitatea Karabahului şi nu vrea să cedeze cu nici un preţ coridorl Lacin ,care măcar nici nu făcea parte nici înainte de 90 din Nagorno-Karabah şi este populat de azeri, armenii Armenia ar trebui să cedeze un coridor Zangazur pentru a asigura accesul Azerbaidajnului la Nahicevan, asta ar însemna să renunţe la graniţa lor cu Iran , graniţa care s-a dovedit a fi esenţială pentru securitate statului, piederea graniţei cu Iran ar fi un compromis de neacceptat. În permanent au loc lupte mici între forţele armenilor din Karabah şi forţele azere. Negocierele sunt blocate fiecare parte îşi apără poziţia luată la începutul conflictului. Atât Armenia, cât şi azeri continua echiparea forţelor şi mărirea capacităţii militare pentru a putea obţine cu forţă ce nu se poate asigura pe cale diplomatică. Schimbarea majoră este situaţia economică a ţărilor, Azerbaidjan depăşind Armenia datorită relaţiilor sale cu vestul şi datorită resurselor de hidrocarburi. Dispune de un buget mai mare cu care a reuşit să asigure supremaţia forţelor sale militare în prezent.