Politica de securitate europeană a fost dezvoltată, după anii ’90, in cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), NATO şi UE, atunci cand UEO adoptă misiunile de tip “Petersberg”, in scopul gestionării unor eventuale destabilizări in Europa de Est. Acest tip de misiuni le includ pe cele umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi cele ale forţelor combatante in gestionarea crizelor, inclusiv impunerea păcii. La Summit-ul NATO de la Berlin (1996) s-a decis crearea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare, un “stalp” european in cadrul NATO, ce permitea ţărilor europene să acţioneze militar acolo unde NATO ar fi fost limitată. Pentru aceasta, UE avea posibilitatea de a utiliza capabilităţile militare ale NATO (Acordul Berlin-plus). Mai mult, prin Tratatul de la Maastricht (1992)7 se pun bazele Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC), baze aprofundate, in 1999, prin Tratatul de la Amsterdam. Obiectivele comune ale PESC intăreau dorinţa şi voinţa UE de a: apăra interesele fundamentale şi independenţa Uniunii; intări securitatea Uniunii; păstra pacea şi intări securitatea internaţională şi, nu in ultimul rand, consolida democraţia, domnia legii şi respectarea drepturilor omului. Procesul decizional in cadrul PESC era astfel imbunătăţit, furnizandu-se strategii comune in domenii unde statele membre aveau interese majore. Semnarea Tratatului de la Maastricht a dus la crearea unei forţe armate comune, prin semnalul dat de Germania şi Franţa, care infiinţau EUROCORPS, considerat un prim pas spre edificarea unei apărări europene autonome. Tratatul de la Amsterdam a produs schimbări pragmatice, prin crearea unei Celule de planificare şi analiză politică, infiinţarea poziţiei de Inalt Reprezentant pentru PESC şi acordul pentru implementarea măsurilor şi extinderea cooperării intre UE şi UEO in domeniul managementului crizelor. S-a considerat că aceste măsuri restrang aria PESC de răspuns la crize, preferandu-se disocierea diplomaţiei de aspectele pur militare. In septembrie 2001, Parlamentul european a elaborat o rezoluţie ce prevedea stabilirea unei politici europene comune in materie de securitate şi de apărare, care includea şi misiunile de tip “Petersberg”. S-a manifestat, insă, tendinţa de estompare a distincţiei dintre securitate şi apărare, prin reafirmarea conceptului de apărare, in sensul apărării teritoriale, eliminandu-se, in acest fel, orice interpretare in sensul unei eventuale concurenţe cu NATO, care rămane, după cum am afirmat mai sus, fundamentul apărării colective. In asemenea condiţii, s-a simţit nevoia implementării unei Politici Europene de Securitate şi Apărare (PESA) comune, care să permită UE să se afirme ca actor major in politica internaţională. In acest sens, unele state membre au luat măsuri de restructurare a forţelor armate şi de inzestrare cu echipamente adecvate, chiar comune, in perspectiva infiinţării unei Forţe de Reacţie Rapidă europeană, aşa cum s-a hotărat in cadrul consiliilor europene de la Cologne şi Helsinki. Conferinţa asupra angajării capacităţilor din anul 2000 constituie prima etapă concretă in acest sens. Aici se afirmă faptul că o politică europeană comună in materie de securitate şi apărare nu constituie un scop in sine, ci un instrument de politică externă al UE. Astfel, eventualele crize trebuie soluţionate in primul rand prin mijloace civile, fără a se exclude, insă, utilizarea forţei armate, atunci cand mijloacele diplomatice şi-au atins limitele. Apelul la instrumentul militar trebuie să se facă in acord cu principiile fondatoare ale UE şi cu constituţiile statelor membre, precum şi cu principiile Cartei ONU sau ale OSCE. Mai mult, in conformitate cu dreptul internaţional, utilizarea forţei armate necesită un mandat ad-hoc al Consiliului de Securitate al ONU. In cazul absenţei mandatului, posibil din cauza unui blocaj in cadrul Consiliului de Securitate, se consideră că Uniunea Europeană nu poate interveni militar, cu excepţia unor cazuri de urgenţă, la apelul expres al secretarului general al Naţiunilor Unite.

By MYLIFE