Populaţia Principatelor a înregistrat în 1859-1860, cînd s-a efectuat primele recensăminte, stît la sud, cît şi la nord de Milcov, un număr de 4.424.961 de locuitori. În mediul urban, locuia circa o cincime din populaţia ţării, totodată unii dintre locuitorii oraşelor continuau să fie legaţi de activităţile agrare. Cu toate acestea a fost evident progresul înregistrat în dezvoltarea oraşelor. Bucureştii deveniţi în 1862 capitala ţării, au cunoscut sporul cel mai mare al populaţiei. Societatea românească a înregistrat schimbări structurale. Clase şi categorii sociale şi-au văzut statutul schimbat. Boierimea şi-a încetat practic existenţa social-politică privilegiată în momentul în care firmanul electoral pentru convocarea Divanurilor ad-hoc n-a mai ţinut-o în seamă şi pe plan de drept, odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858. Ţărănimea clăcaşă şi-a schimbat şi ea situaţia, odată cu reforma agrară din 14/26 august 1864, prin eliberare şi împroprietărire. În privinţa păturilor mijlocii a burgheziei —, rolul lor a sporit pe toate planurile. Marea boierime — care dominase timp de veacuri — încetase de a fi o categorie privilegiată, iar dintre marii boieri se menţinuseră şi aveau să se menţină mai departe în rîndurile clasei politice conducătoare doar acei care au căzut la un compromis cu epoca pe care o trăiau şi aceasta de la îmbrăcăminte şi mod de viaţă şi pînă la acceptarea sistemului politic şi parlamentar modern. Dacă poziţiile boierimii şi apoi ale moşierimii tindeau a se restrînge, cele ale burgheziei s-au consolidat, lucru care s-a reflectat şi în Convenţia de la Paris din 1858 şi în Constituţia din 1866. De asemenea, rolul politic al burgheziei s-a accentuat an de an mai ales în cadrul Partidului Liberal şi apoi prin infiltrarea ei în Partidul Conservator. Nu mai exista ţărănime aservită, s-au adăugat aproape o jumătate de milion de familii de ţărani micilor proprietari. Legea din 1864 a reprezentat, neîndoielnic, un pas extrem de important în existenţa istorică a ţărănimii şi, de altfel, doi ani mai tîrziu, prin articolul 20 al Constituţiei din 1866 a fost garantată mica proprietate dată ţăranilor prin legea rurală. Q altă categorie sociala a fost reprezentată de muncitorime. Pe ansamblul economiei a avut loc o simţitoare creştere a numărului lucrătorilor salariaţi. Ei se constatau în agricultură — ca zilieri ori angajaţi —, în industria în curs de dezvoltare. în exploatarea şi începuturile prelucrării petrolului (în 1874 erau înregistraţi circa 4000-5000 muncitori în această ramură) şi în exploatarea salinelor (1828 în 1873). Pe plan social-economic, regimul de muncă al muncitorilor era deosebit de greu. Dezvoltarea economiei s-a reflectat pe mai multe planuri. Mutaţii importante au putut fi constatate în diferire sectoare economice. Progresul concretizat atît în creşterea şi diversificarea producţiei, cît şi în ameliorări calitative ale proceselor de producţie a fost însă evident. Agricultura reprezenta principala ramură a economiei, imensa majoritate a locuitorilor lucrînd în acest domeniu care, de altfel acoperea în 1864 circa 92% din export. Productivitatea rămînea scăzută, mai ales comparară cu cea din ţările înaintate ale vremii. Progrese au fost înregistrare, producţia cerealieră a crcscut, au fost introduse ameliorări tehnice şi utilizarea maşinilor reflecta un necontenit mers înainte, dar, totodată, progresele au avut loc mai ales în privinţa marii proprietăţi, în timp ce mica proprietate a rămas înapoiată tehnic, ceea ce avea să aibă grave urmări sociale în perioada următoare. În condiţiile începutului revoluţiei industriale, a introducerii maşinilor, accentul a continuat să cadă asupra micii industrii şi a meşteşugurilor. Neîndoielnic, cu toate progresele înregistrate în cursul celui de-al doilea sfert al secolului al XIX-lea, n-au fost create mari unităţi industriale. „România — arăta Obedenaru în 1876 — n-a avut niciodată ceva ce se numeşte marea industrie. Cu toate acestea industria României a cunoscut un evident proces de dezvoltare. Dacă în 1866 existau 39 fabrici (unele putînd fi însă ateliere mari sau manufacturi), numărul total al „stabilimentelor” din industria mare, înfiinţate înainte de 1886, şi încă existente în 1901 -1902, ajunsese la 236 (73 fiinţînd în 1877), ceea ce indica o evidentă dezvoltare a industriei maşiniste. Importul de maşini era şi el edificator în această privinţă.
