Morgenthau a avut un rol paradigmatic în instituirea unei discipline autonome a relaţiilor internaţionale. Waltz a avut acelaşi statut pentru apărarea independenţei disciplinei, care fusese ameninţată datorită potenţialei prăbuşiri a graniţelor sale şi a exploziei programelor sale de cercetare. Teoria lui Kenneth Waltz se bazează pe o serie de dihotomii, reminiscenţă a disputei realism- idealism, dar, deşi a făcut tot ce a putut pentru a-i corecta pe aceşti realişti care şi-au menţinut teoretizările cât mai aproape de practica diplomatică (Aron, Hoffmann, Kissinger), propria sa perspectivă ştiinţifică nu reuşeşte să depăşească dificultăţile de care s-a lovit Kissinger. Cu toate acestea el şi-a propus să înlocuiască gândirea realistă cu o teorie solidă neorealistă. Waltz a prezentat, în 1959, cele trei imagini clasice care stau la baza înţelegerii războiului: războiul îşi are originea fie în natura umană, fie în tipul regimului din interiorul statului, fie în caracteristicile sistemului internaţional. El era adeptul celei de-a treia imagini, cea internaţională, iar în 1979 a revenit asupra acestei convingeri. Waltz defineşte o structură prin trei caracteristici principale. Prima, un sistem este fie ierarhic. Ceea ce distinge în mod paradigmatic sistemul internaţional de alte sisteme şi ceea ce conferă acestei structuri internaţionale forţă cauzală este caracterul său anarhic. A doua caracteristică, din moment ce sistemul internaţional este anarhic, fiecare stat trebuie să aibă singur grijă de toate funcţiile sale esenţiale : nu există o diviziune a muncii în cadrul sistemului mondial al guvernării. Astfel spus, funcţiile sunt diferenţiate doar în cadrul sistemelor ierarhice, cum sunt statele, dar nu şi în sistemul internaţional. A treia caracteristică pentru analiza internaţională actuală este faptul că o structură este definită de distribuţia capacităţilor între unităţile sale. Astfel, sistemele urmează să fie diferenţiate după numărul polilor puterii între care are loc competiţia internațională. Punctul în care neorealismul diferă de realism este metodologia şi concepţia despre sine. Cu toate că în 1959, Waltz şi-a expus punctul de vedere într-o discuţie filozofică, douăzeci de ani mai târziu aceleaşi idei sunt derivate dintr-o definiţie a sistemului internaţional modelată după concepţia neoclasică a pieţei economice. Încă o dată, a treia imagine ia intenţionat o turnură ştiinţifică, de data aceasta referindu-se la modelul economic. În teoria relaţiilor internaţionale, una dintre problemele importante este aceea dacă aşa – numitul neorealism structural al lui Waltz este într-adevăr legat de un model individualist, ceea ce a provocat o dispută majoră între diferiţi analişti (Hollis şi Smith versus Ashley şi Wendt). Waltz consideră că scopul fundamental al statelor nu este maximizarea puterii, ci realizarea sau maximizarea securităţii. Cu toate acestea el afirmă că : “Statele, sau cei care acţionează în numele lor, încearcă în moduri mai mult sau mai puţin adecvate să se folosească de mijloacele disponibile pentru a-şi atinge ţelurile propuse . Aceste mijloace se împart în două categorii : eforturi interne (de a creşte capacitatea economică, de a spori forţa militară, de a dezvolta strategii potrivite) şi eforturi externe ( de întărire sau lărgire a propriilor alianţe sau de slăbire şi îngrădire a alianţelor potrivnice)”. Aceasta înseamnă că sporirea puterii este într-adevăr doar un mijloc, în vederea altor scopuri, dar un mijloc inevitabil.
