La 5 mai 1949, la Strasbourg, a fost semnat Statutul Consiliului Europei ce a intrat in vigoare in 3 august al aceluias an. Statutul, semnat de Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Marii Britanii si Irlandei de Nord punea bazele unei organizatii politice supranationale de cooperare interguvernamentala si parlamantara. Scopul declarat al Consiliului este, in conformitate cu art 1 din statut, realizarea unei uniuni mai stranse intre membrii sai, in scopul apararii si promovarii idealurilor si principiilor care constituie ,,mostenirea lor comuna”.
Principiile in functie de care-si orienteaza activitatea sunt: democratia pluralista, respectarea drepturilor omului si statului de drept.
Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale a fost elaborata de catre Consiliul Europei transpunand din plan ideatic principiile enuntate, in cel al realitatii imediate. Deschisa semnarii la Roma la 4 noiembrie 1950, ea a intrat in vigoare in septembrie 1953.
In spiritul autorilor sai, se actiona astfel pentru luarea primelor masuri enuntate in Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948.
Conventia, semnata initial de reprezentantii a treisprezece guverne, intre care , pentru Franta de Robert Schuman, reuneste toate cele 40 state membre ale Consiului Europei.
De notat ca abia la patru ani de la semnarea conventiei ( 18 mai 1954), Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei alege, pentru prima data, membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului, ,,in fata careia, in mod obligatoriu, incepea orice proces introdus in baza conventiei”. La 21.01.1959 Adunarea Consultativa Parlamentara a Consiliului Europei alege, la randul sau, pentru prima data, judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului, chemata sa examineze, dupa Comisie, unele din aceste cauze si sa le solutioneze prin hotarari definitive si obligatorii.
Locul drepturilor omului in constructia europeana si importanta mecanismului Conventiei sunt factori deloc de neglijat. ,,Conventia europeana nu se multumeste sa enumere un ansmblu de drepturi, ea le garanteaza imediat fiecarei persoane tinand de jurisdictia partilor contractante. Ea stabileste un sistem international de protectie colectiva a acestor drepturi – procedura unica in felul ei – care poate sa functioneze la initiativa statelor, ca si a particularilor… Individul, pana atunci izolat si ignorat in raporturile dintre state, devine o persoana, un cetatean in comunitatea natiunilor europene”
Convetia obliga statele semnatare sa garanteze drepturile omului tuturor cetatenilor. Conditia pentru ca aceasta sa opereze era aceea ca statele sa accepte jurisdictia reglementata de aceasta. De notat ca ea se acorda persoanelor fizice, organizatiilor neguvernamentale sau grupurilor de particulari, dreptul de a se plange atunci cand considera ca unul sau mai multe drepturi le-au fost incalcate.
Timpul a demonstrat ca sunt necesare completari, nuantari sau modificari radicale ale prevederilor sale. Spiritul in care a fost enuntata a ramas insa acelasi in ciuda celor 11 protocoale care, in fapt, n-au facut altceva decat sa accentueze necesitatea respectarii drepturilor protejate sau sa adauge altele precum dreptul la proprietate, libertatea de circulatie, libertatea alegerilor, drepturi sociale, civile, economice si culturale diverse.
Prin Conventie se crea practic un mecanism de control international care se adauga mecanismelor nationale, toate statele membre acceptand competenta organului acestei conventii: Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Acest organism de aparare a drepturilor omului la nivel international si regional are rolul unei instante internationale cu caracter subsidiar cailor de atac interne.
Se poate apela la litera Conventiei in conditiile in care violarile drepturilor omului mai persista in ciuda apelarii la ansamblul jurisdictional intern. Astfel, in momentul epuizarii tuturor cailor de atac interne, daca cineva se considera in continuare lezat, iar dreptul invocat se gaseste expresis verbis consacrat in Conventie, poate formula o plangere intr-un interval fix determinat de 6 luni.
Asadar, prin Convetia Europeana a Drepturilor Omului se actiona pentru luarea primelor masuri originale de asigurare a unei garantii efective a drepturilor enuntate in Declaratia Universala a Drepturilor omului din 1948.
Conventia consacra pe de o parte o serie de drepturi si libertati civile si politice si stabilea, pe de alta parte, un sistem privind garantarea respectarii obligatiilor asumate de statele contractante. Trei institutii imparteau responsabilitatea acestui control:
– Comisia Europeana a Drepturilor Omului – instituita in 1954;
– Curtea Europeana a Drepturilor Omului – in 1959 si
– Comitetul de Ministrii ai Consiliului Europei, compus din ministrii Afacerilor Straine ai statelor membre sau reprezentantii acestora.
Dupa Conventia din 1950, statele contractante si, acolo unde acestea din urma aveau sa accepte dreptul la recurs individual, reclamantii/ petitionarii individuali (particulari, grupe de particulari sau organizatii nonguvernamantale) puteau sa sesizeze Comisia de cererile indreptate contra statelor contractante care, asa cum estimau, au violat drepturile garantate prin Conventie.
Cererile faceau mai intai obiectul unui examen preliminar in Comisie, care statua admisibilitatea lor. Acelea care erau retinute lasau loc unei tentative de regmentare amiabila, In caz de esec, Comisia redacta un raport ce stabilea faptele si formula un aviz asupra fondului cauzei. Raportul era transmis Comitetului de Ministrii.
Acolo unde statele parate aveau sa accepte jurisdictia obligatorie a Curtii, Comisia si toate statele interesate dispuneau de un interval de 3 luni, numarate de la transmiterea raportului la Comitetul de Ministrii pentru a aduce cauza in fata Curtii in scopul luarii de catre aceasta a unei decizii definitive si constrangatoare. Particularii nu erau admisi sa sesizeze Curtea, situatie care va fi modificata ulterior prin completarea comventiei prin Protocolul nr 11.
Daca o cauza nu era adresata Curtii, Comitetul de Ministrii decidea daca aceasta viola sau nu Conventia si acorda victimei, daca era cazul, o ,,satisfactie echitabila”. Era in aceeasi masura responsabil de supravegherea executarii hotararilor Curtii.
*
* *
Din 1993 Romania a devenit membra cu drepturi depline a Consiliului Europei si in anul urmator (20.06.1994) a ratificat Conventia si cele 11 protocoale aditionale.
,,Semnand Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale la 7 oct 1993, chiar in ziua aderarii sale la Consiliul Europei, Romania a intors pagina totalitarismului si si-a facut intrarea in clubul democratiilor europene. Ratificand respectiva conventie…, Romania a recunoscut oricarei persoane apartinand jurisdictiei sale drepturile si libertatile definite in acest instrument si, acceptand in acelasi timp dreptul la recurs individual la Comisia Europeana a Drepturilor Omului, ea a subscris la un sistem international si chiar supranational de control. Ea a acceptat, astfel, obligatiile care decurg din aceasta si ,,disciplina” care rezulta de aici”.
Documentele mentionate – Conventia, Protocoalele, intra in sfera art 20 al Constitutiei, conform caruia drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care Romania este parte; in caz de neconcordanta cu legislatia interna, potrivit principiului self executing, la care am facut referire si anterior, acestea au prioritate. In consecinta Conventia Europeana a Drepturilor Omului a dobandit aplicabilitate directa in dreptul intern roman.
