„Putere dominantă” nu este o sintagmă acceptată în diplomaţie. Celelalte state în sistemul internaţional, recunosc în fapt o putere dominantă fie colaborând cu ea, fie unindu-se împotriva ei. Dar hegemonia nu a fost niciodată acceptată în teorie, cu excepţia zonei limitate de influenţă a puterilor dominante, aşa cum Napoleon şi Hitler sau ca “rolul conducător” al Uniunii Sovietice recunoscut printre statele comuniste începând din 1945. Singura distincţie în relaţiile diplomatice normale este aceea dintre mari puteri şi alte puteri. După cel de al doilea război mondial, acestea au fost Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi China, în 1939 — Statele Unite, Marca Britanie, Franţa, Germania, Italia, Rusia şi Japonia; în 1914 — Marea Britanie, Franţa, Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Italia, Statele Unite şi Japonia, în 1815 — Marca Britanie: Rusia,.Austria, Prusia şi Franţa. Statutul de mare putere nu a fost, însă, stabilit cu regularitate în politica internaţională decât la Congresul de la Viena. Acest congres a marcat o dublă dezvoltare. A abandonat vechea ordine de întâietate printre suverani. bazată pe vechimea titlului lor, sj abolirii Sfântului Imperiu Roman de către Napoleon. De aici înainte imperii, regale şi republic au fast toate egale în rang diplomatic, şi o doctrină a egalităţii statelor devine general acceptată printre juriştii internaţionali. Controlul Congresului trebuia să fie în mâinile a „şase şapte dintre celemai importante în populaţie şi greutate”. Acestea erau Marea Britanie, Rusia, Austria, Prusia, Spania şi învinsa Franţă dar în cadrul întâlnirii, Spania a fost eliminată. Pentru următorii o sută de ani, prin „puteri” s-a înţeles mari puteri iar Concertul Puterilor a guvernat capricios lumea. Acesta este cel mai faimos exemplu în istoria internaţională a tendinţei marilor puteri de a se uni ca un soi de directorat şi dea-si impune voinţa asupra sistemului internațional. ele justifică de obicei acţiunile lor ca o întărire a păcii şi securităţii. Dar acestea sânt printre termenii ambigui ai politicii de putere: trebuie să ne întrebăm despre a cui securitate este vorba şi cu ce preţ este ea plătită. Împărţirea Cehoslovaciei cu consimțământul MB şi Franţei la Munchen, în 1938 a fort арreciată de Chamberlain ca o pace onorabilă.. Când MB şi FR au atacat Egiptul în 1956 ele s-au scuzat în diferite moduri: că separă forţele israilitene şi egiptene, că protejează Canalul Suez. Istoria asigură un mic suport aserţiunii conform căreia marilor puteri le place să lase impresia că ar fi mult mai reţinute şi responsabile decât puterile minore. Ea sugerează, mai degrabă, că ele vor să mоnopolizeze dreptul de a crea conflicte internaționale. Atunci când expansiunea externă a început să se apropie de sfârșit, în Europa, marile puteri au fost aruncate înapoi una împotriva celeilalte, iar Concertul a căzut în crizele ce au condus la primul război mondial. Conferinţa de pace de la Paris din 1919 a repetat experienţa Congresului de la Viena. Principalele puteri aliate şi asociate (Statele Unite, Marca Britanie. Franţa. Italia şi Japonia) au elaborat decizii importante înainte ca acestea să fie discutate la conferinţă; pe de altă parte, dacă 30 de puteri nu s-ar mai fi luat nici o decizie. A fost făcută o distincţie între puteri cu „interese generale”, respectiv, marile puteri, cele cu ,.interese limitate” fiind restul. In acelaşi timp, statutul de mare putere a obţinut pentru prima oară o recunoaştere legală, cu posesia unui loc permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor. S-a sperat astfel că ele se vor dezvolta, aşa cum s-a spus, din mari puteri în mari responsabili. Din acest motiv Liga Naţiunilor a avut două organisme: Adunarea. în care erau reprezentate toate statele, şi Consiliul, care a fost gîndit iniţial să fie un Comitet executiv al marilor puteri. Acestea erau obiectul unei mari gelozii diplomatice, întrucît după reglementările de pace din 1919, au existat mai multe puteri, mijlocii, fiecare căutând a fi recunoscută ca mare putere. Polonia cu o populaţie de peste 30 de milioane, se considera mai apropiată de Marea Britanie. Franţa şi Italia, cu ale lor peste 40 de milioane, decît de Lituania, cu peste două milioane. Când intrarea Germaniei în Ligă a fost aranjată la Locarno în. 1925, cu promisiunea unul loc permanent în Consiliu, cum ar fi fost adecvat pentru o necontestată mare putere, Polonia Spania şi Brazilia au anunţat că se vоr opune admiterii fostului inamic dacă nu vor primi de asemenea statutul de membru permanent. Şi China, cu un ochi îndreptat spre viitor, a înaintat argumentul că „pentru a considera o naţiune ca mare putere, ar trebui să se ţină cont numai de potenţialul ei economic şi poziţia geografică”. Această ceartă nedemnă s-a sfârșit cu retragerea Braziliei din Ligă. Spania şi-a retras cererea, iar Polonia a fost împăcată prin crearea unui loc cvasipermanent în Consiliu. Cel de al doilea război mondial a întărit preeminenţa diplomatică şi legală a marilor puteri. Organizaţia Naţiunilor Unite acordă marilor puteri o poziţie întărită faţă de cea pe саге o acorda Liga şi a abrogat principiul unanimităţii care fusese reţinut de către Ligă pentru a concilia opinia americană. Doctrinele de egalitate şi unanimitate au fost întodeauna ficţiuni, dar au fost superioare din punct de vedere moral unei doctrine ce plasează marile puteri deasupra legilor pe care ele le impun altora. Dar în aceeaşi măsură, există o mare doză de ficţiune în a vorbi astăzi despre marile puteri în termeni de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. În primul rând, este evident că marile puteri nu sînt mari puteri pentru că au dreptul de veto în Consiliul de Securitate ci pentru că au fost capabile să-şi ia singure veto-ul, pentru că au fost mari puteri. În al doilea rând, este evident că nu sânt toate de aceeaşi forţă. Gerceakov, a spus că o mare putere nu aşteaptă recunoaşterea, ci se dezvăluie ea însăşi”. Clasa marilor puteri se prezintă sub două aspecte ce corespund cu ceea ce noi considerăm formal sau de substanţă; deoarece permanent există unele puteri ce aspiră la ea şi altele în declin din această clasă recunoaşterea formală va rămâne în urma creşterii sau decăderii puterii. Autorevelarea unei mari puteri este completată de război. Dacă întrebăm când au atins rangul lor mari puteri ca Franța Spania şi Austria, putem găsi cel mai satisfăcător răspuns în lentul proces de amalgamare teritorială în timpul succesiunilor dinastice. O putere devine o mare putere printr-un război victorios împotriva unei alte mari puteri. Anglia a jucat rolul unei mari puteri sub Elisabeta I şi sub Cromwell, dar a căzut în dependenţa Franţei sub restauraţia Stuartilor, până în 1688, cînd William al III-lea îi înlătură şi pune Anglia în capul coaliţiei împotriva lui Ludovic al XIV-lea. Revoluţia glorioasă nu a restabilit doar libertăţile engleze ci a început un război care a făcut din Marea Britanie o mare putere. Rusia a devenit o mare putere prin înfrângerea Suediei în Marele Război Nordic. Definiţia cea mai corectă pentru o mare putere trebuie să fie una istorică. Poate fi evident faptul că o mare putere este mai puternică decât una mijlocie referitor la cel puţin, unele din componentele рuterii: 1.în populaţie, 2.întinderea teritoriului, 3.resurse industriale, 4.organizare socială, 5.tradiţii istorice, 6.dorinţă de mărire. Cea mai satisfăcătoare definiţie, este, probabil una care înglobează distincţia făcută în 191 9, la Conferinţa de la Paris, între puteri cu interese generale şi puteri cu interese limitate. Manie puteri sânt puteri cu interese generale ale căror interese sînt la fel de largi ca şi cele ale sistemului de state însuşi, care astăzi înseamnă globale. O altă definiţie ce îndeplineşte cele două cerinţe ale noastre a fost dată de istoricul prusac Treitschke: „Un stat poate fi definit ca o mare putere dacă distrugerea lui completă ar necesita o coaliţie a altor stale pentru a fi dusă la îndeplinire “. Ar mai putea fi o definiţie ideală prin aceea că, aşa cum o putere dominantă este o patere ce poate concepe încrezătoare un război împotriva oricărei combinaţii de alte puteri, tot aşa o mare putere este o putere care se poate gândi încrezătoare la un război împotriva oricărei alte puteri singure.

By MYLIFE