Cu privire la intervenţia statului în economie, problema pare clarã: statul trebuie sã intervinã în economie. Dar, se pune întrebarea: cât de mare trebuie sã fie intervenţia statului şi când trebuie sã intervinã acesta ?
Rolul statului şi intervenţia sa în economie se reduce treptat, în proporţii diferite, fãrã însã sã disparã total.
Sub aspectul intervenţiei statului în economie, pe plan mondial existã mai multe tipuri de economie ce îmbinã, în mod diferit, rolul statului cu rolul întreprinzãtorului particular:
a) ţãrile anglo-saxone (anglo-americane) – SUA, Canada, Marea-Britanie – în predominã piaţa liberã concurenţialã, iar aproximativ 90% din forţa de muncã ocupatã lucreazã în sectorul particular. Ponderea şi rolul determinant în economie o deţin marile companii, trusturi, carteluri, alãturi de comercianţii mici şi mijlocii.
b) economiile mixte (vest-europene) – Franţa şi Italia – în care, alãturi de întreprinzãtorii particulari statul intervine, având rolul de îndrumãtor (distribuitor) în diverse domenii. Astfel, alãturi de întreprinderile mici şi mijlocii atent urmãrite şi protejate de stat, existã şi mari întreprinderi, mari concerne, în diverse domenii de activitate.
c) economia socialã de piaţã – menitã sã îmbine protecţia socialã largã cu funcţia competiţiei concurenţiale (Germania, parţial – Austria, Olanda). În aceste ţãri, statul intervine activ, protejând interesele consumatorilor, ajutând întreprinderile mici şi mijlocii, urmãrind ca obiectiv strategic formarea, menţinerea şi dezvoltarea clasei de mijloc care sã asigure armonizarea socialã a naţiunii, clasã consideratã “coloana vertebralã a naţiunii” (în Germania).
d) economiile ţãrilor nordice – Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda – aceste economii se caracterizeazã prin faptul cã, în cadrul lor, existã un sector de stat destul de puternic care coexistã cu sectorul privat. Statul protejeazã economia. De asemeni, el realizeazã o accentuatã protecţie socialã.
e) economia de tip paternalist (japonez) – îmbinã elemente tradiţionale cu elemente de ordin naţional, iar economia este dominatã de tendinţa de a utiliza intensiv resursele umane, fãrã a se apela la credite externe, bazându-se pe: creativitate, inventivitate, ataşament faţã de firmã, crearea unui climat de muncã familiar (şeful firmei este “pater familias”, firma este a doua familie); crearea unor condiţii de muncã asiduã, cooperarea în cadrul grupului, respectul definit al individului pentru autoritate.
f) statele ale cãror economii sunt în curs de dezvoltare – au ca principalã caracteristicã extracţia şi exportul de materii prime. Aceste ţãri au tendinţa de a stimula rapid întreprinzãtorii autohtoni şi strãini, determinând o creştere a numãrului acestora prin: crearea de noi locuri de muncã, acordarea de facilitãţi fiscale pentru producãtorii autohtoni şi strãini, dezvoltarea cercetãrii ştiinţifice şi dezvoltarea unei producţii care sã valorifice cât mai mult potenţialul intern (România, etc).
