1. O primã concepţie aratã cã mecanismul internaţionalizãrii firmei de afaceri internaţionale parcurge 7 stadii:
1) Rãspunsul la comanda externã – firma pleacã de la existenţa unei comenzi din partea importatorului strãin. Dacã ea acceptã comanda şi vinde profitabil în strãinãtate, apar premise pentru contingentarea exporturilor prin rãspunsul la noi comenzi din strãinãtate. În acest prim stadiu se lucreazã prin comercianţii sau prin intermediarii internaţionali.
2) Exportul activ – pe mãsurã ce exporturile firmei continuã sã creascã, conducerea firmei poate considera cã este necesarã implicarea activã în vânzãrile internaţionale. Ca urmare, se constituie un serviciu condus de un manager de export, ce are misiunea de a gãsi oportunitãţi de vânzare pe pieţele strãine şi iniţierea de contracte de export.
3) Exportul direct – expansiunea vânzãrilor în strãinãtate face ca serviciul de export (compus dintr-un numãr redus de persoane) sã nu mai corespundã cerinţelor de operativitate şi eficienţã şi, ca urmare, se constituie un departament (o divizie) de export care începe sã renunţe la intermediari şi sã vândã direct importatorilor sau cumpãrãtorilor finali situaţi pe pieţele strãine.
4) Sucursala şi filiala de comercializare – grad mai ridicat de internaţionalizare comercialã, atunci când firma decide sã înfiinţeze structuri organizatorice în ţara de import (sucursale, filiale) ce au ca obiect promovarea operaţiunilor de export şi încheierea şi derularea contractelor de vânzare internaţionalã.
– Managerul sucursalei de vânzare este subordonat direct managementului central al firmei, iar sucursala vinde direct cãtre intermediari, comercianţi de pe pieţele strãine. Sucursala poate deveni, cu timpul, o filialã cu putere mai ridicatã.
5) Asamblarea în strãinãtate – aceastã decizie se poate baza pe raţiuni cum sunt:
– costuri mai reduse de transport pentru produsele neasamblate;
– taxe vamale mai reduse;
– costuri salariale mai mici în ţara de import;
– facilitãţi oferite producãtorilor interni de cãtre guvernele ţãrilor gazdã.
Produsele asamblate în una sau mai multe ţãri strãine pot fi comercializate pe pieţele locale din ţãrile respective, dar pot face şi obiectul exportului în terţe ţãri sau pot fi apoi importate ca produse finite în ţara în care firma îşi are sediul central.
6) Producţia în strãinãtate – reprezintã, de fapt, delocalizarea producţiei în strãinãtate. Aceastã decizie presupune elaborarea unei strategii de afaceri pe termen lung, având la bazã studii de piaţã, programe de promovare şi distribuţie, analize de identificare a unor debuşee strãine.
Producţia în strãinãtate se poate dezvolta prin mai multe forme de afaceri internaţionale: subcontractere, licenţiere, investiţii directe în întreprinderi de producţie. În acest ultim caz, cele mai multe din funcţiunile firmei sunt realizate în strãinãtate: aprovizionarea, finanţarea, managementul resurselor umane, producţia, marketingul, etc.
7) Integrarea filialelor strãine – presupune integrarea diferitelor filiale strãine într-un sistem corporaţional multinaţional. Filialele îşi pierd o parte din autonomia decizionalã, deciziile strategice fiind luate de organul superior de la sediul central al firmei.
Firma multinaţionalã considerã drept mediu propriu de afaceri piaţa mondialã în ansamblu. Ea planificã, organizeazã, controleazã afacerile sale internaţionale într-o perspectivã globalã.
2. Altã opticã presupune cã mecanismul internaţionalizãrii cuprinde 3 stadii ale dezvoltãrii firmei pe plan internaţional:
1) Internaţionalizarea iniţialã – firma valorificã pe plan internaţional avantajele sale specifice, adicã acele competenţe şi abilitãţi ce au consacrat-o pe piaţa internã: avantajul tehnologic, avantaje financiare, avantaje de markrting, putere financiarã.
2) Implantarea în ţãrile terţe – valorificã avantajele de localizare în strãinãtate, firma dezvoltându-şi capacitãţile comerciale şi de producţie pe pieţele locale şi strãine şi adaptându-şi strategia şi modul de operare în funcţie de specificul acestor pieţe.
3) Multinaţionalizarea şi globalizarea – se bazeazã pe avantajele unei strategii globale ce abordeazã piaţa globalã ca un spaţiu economic global, unitar (total). Acest stadiu presupune înfiinţarea unei reţele multinaţionale de subcontractanţi şi integrarea filialelor din strãinãtate.
Existã, desigur, mai multe grade de internaţionalizare în afacerile unei firme la scarã internaţionalã. Astfel, unele firme pot sã se angajeze mai adânc, devenind societãţi multinaţionale sau globale. Alte firme preferã sã se rezume la o abordare multinaţionalã, menţinându-se din punct de vedere strategic şi operaţional în limitele unei companii naţionale cu activitate internaţionalã.
Internaţionalizarea afacerilor şi transformarea firmelor în societãţi multinaţionale implicã schimbãri uneori radicale în practicile de management, în structurile organizatorice şi în cultura corporaţionalã.
