Ultimul mare tragic grec, Euripide (480 – 406 i.Hr.) este si cel mai apropiat de sensibiliatea noastra contemporana. Cu toate ca autorul celor 78 de tragedii si drame cu satiri (din care ne-au ramas 18) era iubit de public, laurii victoriei nu i-au fost acordati decat la 5 concursuri. Caci Euripide era considerat un necredincios, un negativist, un razvratit, care afirma ca toti oamenii sunt de la natura egali: “Aceeasi mama, Natura – spunea Euripide – a dat tuturor oamenilor aceeasi infatisare; asa incat nici un om n-are nimic care sa-l deosebeasca de ceilalti oameni; nobili sau oameni de rand, cu totii avem aceeasi obarsie”. Sau in alt loc: “Adeseori cinstea o poti gasi mai usor la oamenii simpli”. In tragediile sale Euripide dadea unor figuri de tarani sau de sclavi roluri la fel de importante ca unor mareti eroi legendari; pe zei ii prezinta ca pe niste sperjuri si seducatori vulgari; iar in tragedia Electrei rolul cel mai simpatic este cel al unui nevoias taran micenian.
Euripide a fost victima multor antipatii, calomnii si insulte, pentru ca indraznea sa trateze – curajos si intr-un spirit inaintat – problemele noi ale vremii. Statul atenian era in declin, Atena isi pierdea hegemonia absoluta pe mare, expeditia sa militata in Sicilia se soldase cu un dezastru. Demagogii inselau multimea, imbogatiti de razboi sfidau pe toata lumea, iar filozofii exponenti ai aristocratiei faceau apologia fortei brutale. In aceste imprejurari scrie Euripide piesa sa “Ciclopul”, singura drama cu satiri ce ne-a ramas din antichitate, in care satirizeaza, caricatural, toate aceste primejdioase idei si practici sociale.
Apoi, spre deosebire de Eschil si Sofocle, Euripide prefera sa trateze nu mari evenimente epice, ci fapte secundare, dar aceste fapte sa aduca pe scena situatiile cele mai violente, cele mai fecunde in pasiuni si in suferinte de mare efect patetic. O fiica trimisa la moarte de propriu-i tata; o sotie se sacrifica de buna voie spre a-si salva sotul; o mama scoate ochii celui ce i-a ucis fiul si-i injunghie copiii; o femeie e devotata de patima dragostei vinovate pentru fiul ei vitreg; o sotie inselata si parasita se razbuna omorandu-si rivala si proprii sai copii – iata subiectele tragediilor “Ifigenia in Aulida”, “Alcesta”, “Ecuba”, “Ipolit”, “Medeea”. Pe Euripide nu-l intereseaza – ca pe predecesorii sai – actul de vointa indelung si bine chibzuit de un erou, ci mai degraba impulsurile instinctive, sentimentele mistuitoare, izbucnirile pasionale. Euripide, prefera, ca protagoniste, femei. Euripide le arata capabile de fapte oribile. Dar el nu cauta nici sa le condamne, nici sa le inteleaga si sa le arate motivele fiecareia. Fedra, Medeea, Ecuba savarsesc fapte monstruase, dar ele sunt aratate ca victime ale propriilor lor patimi. Razbunarea Medeei este oribila si cu neputinta de scuzat. Dar Euripide, cu o neintrecuta finete de analiza psihologica, expune drama Medeei si a sotie si ca mama, cand, inainte, de a-I omori, isi sruta copiii:
“O prunci, dati mamei mana dreapta, dati-o s-o sarute!
Iubite maini si buze dragi, icoane voi
Cu nobil chip, fiti fericiti, copiii mei,
Dar dincol-amandoi! Caci tatal v-a rapit
Norocul de aici. O, dulci imbratisari,
Obraji plapanzi, suflari suave de copii!
Plecati, plecati! Eu nu mai am curaj sa-ntorc
Privirea catre ei. Naprazna m-a zdrobit.
Presimt ce marsavie-s gata sa-mplinesc.
Mai darza-i patima decat e mintea mea,
Necazuri fara seaman in lume prilejuind!”
Prin coborarea personajelor de pe piedestalul sublimului conventional la nivelul oamenilor obisnuiti, prin limbajul firesc al vietii de toate zilele, Euripide a devenit cel mai “modern” dintre tragicii antici si cel din care s-au inspirat mai mult dramaturgii moderni.
