Dupã ce s-au adãpat din plin la fântâna scepticismului, cei care au abandonat învãtãtura profetilor, a lui Hristos Însusi, a Apostolilor au început sã conteste pânã si propriile lor ipoteze Iluministe. Rationalismul a început sã se autodigere. Mostenitorii Iluminsmului au început sã-si punã la îndoialã credinta în ratiune, care înlocuise credinta traditionalã în dogma crestinã. De exemplu, filosoful elvetian Jean Jaques Rousseau a învãtat cã adevãrul este înconjurat de un ocean de relativism. În conceptia lui, omenirea, pentru a fi ‘salvatã’, trebuie sã abandoneze civilizatia bazatã pe ratiune si sã se întoarcã la ‘naturã.De fapt, alternativa gãsitã de Rousseau la Sfânta Traditie si civilizatie crestinã, cunoscutã sub numele de Romantism, avea sã fie nici mai mult nici mai putin decât o parodie a ei. În opinia lui Rousseau omenirea trebuia sã fie salvatã nu de pãcat, ci de constrângerile civilizatiei iudeo-crestine. Astfel intuitia ‘primarã’, irationalã, sentimentul si experienta subiectivã aveau sã fie întelese de cãtre Romantici ca valori pozitive, iar ratiunea, mãrturiile empirice, spiritualitatea sacramental- crestinã sau descoperirea stiintificã aveau sã fie contestate. Aceastã filosofie anti-crestinã în care alegerea, libertatea si autonomia individualã erau ridicate în slãvi continuã sã modeleze prezentul nostru hedonist.
Iluminismul si-a dat singur demisia. Acum când scepticismul e din nou rege, în care pânã si zeul ratiunii e ridiculizat, zeflemitorii sunt cei zeflemiti. Secularismul extrem al Iluminismului, rationalismul si cinismul sãu, încrederea sa în stiintã si în progresul material, i-a determinat pe unii ca Rosseau sã propovãduiascã întoarcerea omenirii la ideile mistice, cvasi-religioase. Dar aceastã întoarcere la misticism a erei moderne de secol XVIII-XIX preconizatã de Rousseau, nu era nici pe departe si o întoarcere la Sfânta Traditie a Ortodoxiei înrãdãcinate în Hristosul istoric. Ceea ce îsi propunea miscarea Romanticã a lui Rousseau era o ridicare în slãvi gratuitã a irationalitãtii, a sentimentului si intuitiei. Ceea ce se proslãvea era de fapt instinctul uman primar, nu Dumnezeul lui Avraam.
Miscarea Romanticã a ajuns o copie perversã a Calvinismului. Omenirea a devenit centrul universului. Dacã în Calvinism oamenii erau total depravati, în Romantism ei erau cu totul buni. Pentru Romantici o ciudatã nouã credintã religioasã în vointa oamenilor a devenit reper de moralitate. S-a ajuns sã se creadã cã democratia poate exista independent de filosofia moralei crestine si de valorile religioase absolute iudeo-crestine care definiserã demnitatea omului vreme de milenii. ‘Vointa oamenilor’ a înlocuit ceea ce cândva era Legea lui Dumnezeu, ca principiu cãlãuzitor al istoriei omenirii în lexiconul miscãrii seculare Romantice. În America aceastã idee avea sã fie dezvoltatã de cei care au dat Constitutiei americane respectul rezervat cândva doar Sfintei Traditii. Astfel, dacã ceva era considerat constitutional sau legal, se bucura de aceeasi apreciere moralã care fusese cândva acordatã doar învãtãturilor ce reprezentau adevãrul apostolic.
Abandonarea traditiei, ierarhiei si chiar conceptului fundamental religios de civilizatie comunitarã, de cãtre miscarea Romanticã, în favoarea diferitelor forme de individualism îsi gãseste ecou în chemãrile feministe din secolul XX la abandonarea a ceea ce este considerat a fi ‘rationalitate masculinã’ în favoarea asa-zisei intuitii feminine. Se regãseste de asemenea în experimentele feministe ale ‘noilor structuri familiale’ de cãmine cu un singur pãrinte sau în ‘pãrintii’ homosexuali care înlocuiesc familiile traditionale, în bãrbatii ’emancipati’ care îsi abandoneazã copiii minori, în abandonarea valorilor estetice din artã în favoarea propagandei politice. Deconstructivismul literar, expresia finalã a stilului intuitiv de ‘simtire’ a lumii preconizat de miscarea Romanticã, a mers atât de departe, încât a contestat însãsi idea potrivit cãreia cuvintele pot avea un sens rational înteles de toatã lumea.
Ironia face cã, desi Sfânta Traditie a fost mai întâi respinsã în numele ratiunii, atât de cãtre Reformatori, cât si de filosofii Iluminismului, în ziua de azi trãim într-un climat de irationalitate în care, pânã si în universitãti, gãsim dovada abandonãrii materiilor traditionale în favoarea culturii dogmatice anti-ratiune, post-Iluministã si post-Romanticã. Totul în jurul nostru este dovada post-modernã cã rationalismul Protestanto-Iluminist a esuat, ca s-a autodevorat. La fel cum Protestantismul initial esuase în a reforma Biserica Romanã Apuseanã, dizolvându-se în nenumãrate denominatii schismatice care aveau sa se auto-distrugã, tot asa credinta în ratiune, care ar fi trebuit sã înlocuiascã crestinismul, a fost înlocuitã de credinta în irationalitate. Acum avem cursuri universitare despre magia de tip ‘New Age’ si diferite studii oculte, despre rituri de fertilitate si zeitãti pãgâne, despre ‘stilurile de viatã’ homosexuale sau feministe, toate acestea nefiind predate ca istorie sau stiintã, ci ca ‘stiluri de viatã alternative’.
Vedem cum intelectualul occidental a parcurs un cerc complet. Vitraliile zdrobite în bisericile din Geneva, Zurich, Amsterdam si în alte pãrti, au fost mai întâi înlocuite de sticla ratiunii reductioniste calvine, care la rândul ei a fost zdrobitã si înlocuitã de vidul aspru al rationalismului pur secular. Cu toate acestea, oamenii rãmânând ceea ce sunt – fãpturi spirituale, sacramentale – aceastã stare de lucruri nu a putut sã dureze. Vidul spiritual creat de secularismul reductionist Protestanto-Iluminist avea sã fie umplut, iar ‘vitraliile’ de mister si spiritualitate aveau sã fie, la rândul lor, restaurate. Dar noile imagini mistice în aceste ferestre nu mai sunt crestine, ci pe de-a-ntregul pãgâne.
