Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizaţie de integrare multilaterală, având posibilitatea de acţiune atât în domeniul economic, social şi politic, cât şi în domeniul drepturilor omului şi al relaţiilor externe ale celor 15 state membre.
Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar tratatul de la Roma din 1957 Comunitatea Economică Europeană (CEE) si Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), constituind împreună Comunităţile Europene. Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986, prin semnarea Acordului Unic European, şi în 1991, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii, adoptat la Maastricht.
Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986 şi 1991 constituie baza constituţională a ceea ce numim, în prezent, Uniunea Europeană (UE), stabilind între statele membre legături juridice care merg dincolo de relaţiile contractuale între statele suverane.
Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în teritoriul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.
În concepţia Tratatului de la Roma, uniunea economică şi monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi o convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea în circulaţie a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică şi monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că Uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susţină edificarea pieţei unice şi a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.
Dacă până în 1970 nu s-au întreprins măsuri pe linia realizării uniunii monetare, deteriorarea situaţiei monetare pe plan internaţional, precum şi măsurile luate de SUA pe linia întăririi dolarului american pe piaţa internaţională, au relansat discuţiile ţărilor comunitare pentru integrarea monetară în cadrul comunităţii prin stabilirea unei identităţi monetare proprii în raport cu dolarul. În acest sens, Acordul de la Washington-Smithsonian Agreement – din 1971, restabilea o oarecare ordine în relaţiile monetare dintre dolar şi monedele europene, fixând noi raporturi privind ratele de schimb, sub formă de parităţi. S-a convenit ca monedele ţărilor din Comunitatea Europeană să oscileze în jurul unei marje de 2,25% peste şi sub paritatea dolarului, faţă de 9% cât era în acel moment.
Deteriorarea continuă a situaţiei economice şi sociale din ţările Uniunii Europene, tulburările monetare produse pe pieţele de schimb, au diminuat, pentru un timp, interesul realizării Uniunii Monetare. Deci, Planul Werner (1970) {care prevedea realizarea într-o perioadă de 10 ani, în două etape, a unei uniuni economice şi monetare având ca obiective: asigurarea convertibilitaţii depline a monedelor ţărilor membre, eliminarea marjelor de fluctuaţie a cursurilor valutare şi introducerea unei monede unice} n-a putut fi aplicat, singurele realizări mai importante fiind crearea la 24 aprilie 1972 a dispozitivului ,,şarpelui monetar” şi înfiinţarea în aprilie 1973 a Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM) care să se ocupe de finanţarea europeană.
Ţările participante la ,,şarpele monetar” şi-au luat angajamentul la 24 aprilie 1972 de a nu permite fluctuaţii ale cursurilor valutare reciproce mai mari de 2,25% (aşa zisa fluctuaţie concentrată). Faţă de monedele celorlalte ţări, membre sau nemembre ale CEE, cursurile valutare din şarpele monetar flotau liber. Acest sistem şi-a încheiat activitatea în martie 1979, ca efect al creării Sistemului Monetar European, al cărui obiectiv declarat era crearea unei zone de stabilitate monetară în EUROPA Occidentală, care să protejeze economiile acestor ţări de instabilitatea financiar – monetară internaţională şi, în mod deosebit, de fluctuaţiile puternice ale dolarului american în acea perioadă, precum şi relansarea procesului de integrare europeană. Sistemul monetar european a însemnat naşterea unei noi monede – ECU (European Currency Unit)- ca unitate de cont. Cursul de schimb al ECU se calculează ca o medie ponderată a unui coş valutar alcătuit din monedele statelor comunitare.
ECU – ul constituie un instrument de reglementare a relaţiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de rezervă şi valoare de schimb contra numerar, în cadrul noului mecanism de plăţi şi credit.
Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene, din 10 decembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda), a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La această reuniune, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale UE au căzut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea Economică şi Monetară şi introducerea monedei unice – EURO.
Trebuie făcută distincţia că o monedă comună nu este acelaşi lucru cu o monedă unică. Prima, subzistă împreună cu celelalte monede naţionale. De exemplu, unitatea de cont ECU creată prin Sistemul Monetar European este o monedă comună. Moneda EURO, creată prin tratatul de la Maastricht, este o monedă unică.
Referitor la importanţa Tratatului de la Maastricht, Jacques Delors aprecia:
,,Paralelismul indispensabil între economic, social şi monetar, legătura irevocabilă în ultima fază dintre monede, gestiunea comună a anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din acestea – toate acestea vor fi realizate prin U.E.M. – ambiţie economică profund politică şi totodată embrionul clar al unei veritabile Comunităţi de destin” .

By andrei