Zelul religios, cruzimea, cavalerismul şi lăcomia, toate au deţinut un rol important în istoria dramatică a cruciadelor. Acestea erau expediţii militare, trimise din Europa medievală, cu scopul de a recâştiga de partea creştinismului Palestina şi Siria. Secolul al XI-lea Europa creştină supravieţuieşte unui număr însemnat de crize grave şi era în plină expansiune. Printre inamicii forţaţi să se retragă se numărau şi arabii musulmani din Spania şi Sicilia. Pe neaşteptate, un impuls ieşit din comun, i-a determinat pe europeni să-şi îndrepte atenţia, cu scopul invaziei, asupra îndepărtatei zone de est a bazinului mediteranean, controlată de musulmani. În centrul acestei zone se afla Ţara Sfântă, venerată de creştini, ca fiind locul în care a trăit şi murit Iisus din Nazareth. Acest război a devenit unul sfânt, în care cei implicaţi au “luat crucea “ şi au devenit cruciaţi.
O cerere de ajutor
Una din cauzele declanşării primei cruciade a fost apelul adresat Papei de către împăratul bizantin Alexius I. Vreme de mai multe sute de ani, Bizanţul a servit ca zonă-tampon a creştinismului împotriva islamismului militant. Înfrângerea de la Manzikert, din anul 1017, a dus la pierderea aproape în întregime, a Asiei Mici, care a reprezentat întotdeauna pentru Bizanţ, o sursă de forţă de muncă şi de bani. Aflaţi în pericol de moarte, mândrii bizantini au fost obligaţi să ceară ajutor extern.
Învingătorii de la Manzikert nu erau arabi ci turci selgiucizi, nomazi fioroşi convertiţi la islamism şi care au devenit puterea principală în Orientul Mijlociu. Dacă arabii fuseseră mai reţinuţi, noii veniţi s-au impus într-un mod violent în faţa pelerinilor europeni, veniţi într-un număr din ce în ce mai mare, pentru a vizita locurile sfinte. Aceasta a constituit a altă cauza, care l-a determinat pe Papa Urban II să predice în favoarea unei cruciade, în anul 1095, în cadrul conciliului de la Clermont. Ajutorul acordat bizantinilor a devenit mai puţin important, în comparaţie cu recucerirea Ţării Sfinte de către creştinitate. După cum a subliniat însuşi Urban II, crima, jaful şi înfiinţarea unor domenii, au devenit perfect acceptabile atâta timp cât victimele erau “ necredincioşi”, care nu merită nimic altceva. Îndemnurile Papei şi pledoariile vehemente ale zelosului Petru Eremitul au fost primite cu un val de entuziasm. Încep să se organizeze expediţii militare, numite cruciade, în diferite părţi ale Franţei, Germaniei şi Italiei. Mii de oameni s-au adunat pentru a forma armate care înaintau omorând evrei, jefuind şi creând nelinişte pe unde treceau.
Înfrânţi
Traversând Europa, sub conducerea lui Petru Eremitul şi a unui cavaler numit Walter cel Sărac, ei au ajuns în final, în capitala Bizanţului, oraşul Constantinopol. De aici împăratul Alexius, speriat, îi transportă peste Bosfor, în Asia Mică, unde sunt zdrobiţi de turcii selgiucizi. O explozie similară, de isterie a maselor a izbucnit o sută de ani mai târziu, atunci când preoţi tineri din Franţa şi Germania au lansat ofensiva numită “Cruciada copiilor “. Se spune că ea ar fi avut la bază legenda lui Hamelin, dar i-a costat viaţa pe mulţi copii, nici unul dintre ei nereuşind să ajungă în apropierea Ţării Sfinte.
Războinicii
Prima cruciadă a început atunci când contingentele de cavaleri şi războinici şi-au croit drumul, pe uscat şi pe mare, până la Constantinopol. Conducătorii lor erau nobili printre care: Raymond de Toulouse, Godfrey de Boulln şi Bohemond de Tareno. În mod semnificativ, aceşti bărbaţi aveau nume răsturnătoare, dar deţineau în realitate, domenii mici, ceea ce îi făcea să fie direct interesaţi de cucerirea unor noi teritorii în est. Cruciaţii nu au fost prea bine primiţi de către împăratul Alexis care, în locul acestor bărbaţi independenţi, zgomotoşi, uneori chiar periculoşi, sperase să sosească mercenari obedienţi. O slăbiciune a cruciaţilor a reprezentat-o neîncrederea ce domnea între greci şi ”franci”- nume generic dat cruciaţilor atât de greci cât şi de musulmani, fără a ţine cont de naţionalităţile lor. În urma unor manevre abile, Alexius i-a determinat pe cruciaţi să jure că-l vor recunoaşte ca împărat al oricăror teritorii, foste bizantine, pe care aceştia le-ar cuceri de la turcii selgiucizi. Cruciaţii au fost obligaţi să-şi respecte jurământul, în cazul cuceririi oraşului Niceea. Au uitat însă repede de el după repurtarea primei lor victorii, în anul 1097, la Dorylaeum.
Cu toate că greutatea armurii purtate de cruciaţi, trebuie să fi fost greu de suportat în climatul fierbinte, această armură a blindat practic cavaleria de atac, făcând-o foarte rezistentă. De cealaltă parte, cavaleria turcă se aşeza în poziţii statice foarte rar pentru a nu se expune şarjelor inamicului, preferând să se învârte în cercuri, în jurul inamicului. În timpul atacurilor cu săgeţi asupra cruciaţilor, ei se menţineau la distanţă. Soarta bătăliilor era nesigură deoarece săgeţile turceşti nu reuşeau să producă decât răni uşoare, în vreme ce forţele cruciaţilor includeau un număr mare de arcaşi, ale căror arme aveau o rază de acţiune mai mare şi produceau răni mai severe. În mod obişnuit, rezultatul oricărui conflict depindea de strategie , de coordonare şi de alţi factori, cum ar fi de exemplu, unitatea comandanţilor. Unitatea era punctul slab al feudalilor europeni deoarece conducătorii aveau tendinţa de a fi geloşi unii pe alţii. Cavalerii şi nobilii erau mai interesaţi de gloria personală decât de bunul mers al întregii armate.
Statele cruciaţilor
|
1095
|
Papa Urban II declară o cruciadă pentru a recuceri Ţara Sfântă
|
|
1096-1099
|
Prima cruciadă, capturarea Ierusalemului (1099), întemeierea statelor creştine
|
|
1144
|
Musulmanii recuceresc Edessa
|
|
1147-1149
|
Înfrângerea celei de-a doua cruciade
|
|
1187
|
Saladin recucereşte Ierusalemul
|
|
1189-1192
|
A treia cruciadă
|
|
1202.1204
|
A patra cruciadă; au fost cucerite Zara şi Constantinopol.
|
|
1212
|
Cruciada copiilor.
|
|
1218.1221
|
A cincea cruciadă: nici o victorie definitivă
|
|
1228-1254
|
A şasea cruciadă.
|
|
1244
|
Musulmanii recuceresc Ierusalemul.
|
|
1248-1254
|
A şaptea cruciadă în Egipt o expediţie dezastruoasă
|
|
1261
|
Bizantinii recuceresc Constantinopole
|
|
1270
|
A opta cruciadă atacă Tunisul fără a reuşi să-l cucerească.
|
|
1291
|
Musulmanii cuceresc ultima redută a creştinătăţii, oraşul Accra, punând astfel definitiv capăt cruciadelor
|
|
1453
|
Turcii otomani cuceresc Constantinopolul.
|
Primii cruciaţi au avut noroc în alegerea momentului atacului. Domniile turcilor selgiucizi erau fragmente în mici state rivale. În anul 1098, marele oraş Antiohia a fost cucerit de franci, învingând o mare forţă turcească. Un an mai târziu a fost cucerit însuşi oraşul Ierusalem. Acest fapt a constituit o mare realizare a creştinătăţii şi a fost sărbătorită printr-un masacru general.
Obiectivul expediţiei fiind atins, mulţi cruciaţi au preferat să se întoarcă acasă. Cei care au rămas, au continuat să lupte de-a lungul coastei mediteraneene de est. În cele din urmă, au fost întemeiate patru state ale cruciaţilor regatul Ierusalemului, comitatul Tripoli, principatul Antiohiei şi comitatul Edessei. Godfrey de Boulion a fost ales primul conducător al regatului Ierusalem, situat la fel de departe ca Akaba de Marea Roşie. Practic, el era conducătorul celorlalte state, cu toate că organizarea de tip feudal a acestora, îi confereau o autoritate limitată. Statele cruciaţilor nu s-au aflat niciodată în siguranţă. Nici măcar în perioada lor cea mai bună, ele nu au reuşit să se extindă până la frontierele naturale deşertice, care le-ar fi uşurat mult apărarea. Turcii reprezentau în schimb, o permanentă ameninţare. Ei deţineau controlul asupra unor mari oraşe cum ar fi Alepp şi Damasc. Chiar pe teritoriile lor, cruciaţii reprezentau un grup puţin numeros, dezbinat, care conducea o populaţie o populaţie majoritar musulmană, de o loialitate îndoielnică. Probabil că ei nu ar fi supravieţuit mult timp dacă nu ar fi fost susţinuţi de două grupări militare: Cavalerii Templului (Templierii) şi Ordinul Ospitalierilor (Ioaniţii). Aceste grupări erau organizate după principii monahale (membrii lor făceau jurăminte de sărăcie, castitate şi supunere), dar erau formate din războinici ce aveau sarcina de a apăra Ţara Sfântă şi de a lupta împotriva necredincioşilor. Sub comanda lui Zengi, emirul de Mosul, la sfârşitul anilor 1120, turcii au atins un mare grad de unificare şi expansiunea cruciaţilor a fost oprită. Apoi, în anul1144, Edessa a fost recucerită de către turci. Fiind cel mai îndepărtat stat al cruciaţilor şi totodată şi cel mai expus, recucerirea lui de către turci nu a fost surprinzătoare dar i-a determinat pe europeni să pună la cale o expediţie militară. Condusă de Ludovic al VII-lea, regele Franţei şi de Conrad III, împăratul Germaniei, cea de-a doua cruciadă a reprezentat un eşec, datorită lipsei de abilitate, de coordonare şi de planificare a francilor.
Epoca eroilor
În anul 1180, pe scena cruciadelor, a apărut un conducător kurd, de geniu, faimosul Saladin. Reunificând Egiptul şi Orientul Mijlociu musulman, în anul 1187 el reuşeşte să-i învingă pe cruciaţi în bătălia de la Tiberas, capturează Ierusalemul şi cucereşte restul regatului cu excepţia marelui port Tyr. Cu scopul de a salva principatele rămase şi de a recâştiga Ierusalemul, s-a organizat cea de-a treia cruciadă, poate cea mai faimoasă dintre ele. Împăratul romano-german Frederic I Barbarosa a străbătut Europa şi Asia Mică, dar a pierit în urma scufundării accidentale a vasului. Doi alţi monarhi, englezul Richard I Inimă de Leu şi Filip al II-lea August, regele Franţei au reuşit să ajungă până la destinaţie şi ostilităţile au reînceput. Pe drum, Richard Inimă de Leu a cucerit Cipru pe care, mai târziu l-a vândut regelui deposedat al Ierusalemului, Guy de Lusignan. După un asediu care a durat 2 ani, marele oraş portuar Accra, a fost cucerit în anul 1191 şi cruciaţii au pornit din nou, către Ierusalem. După întoarcerea lui Filip al II-lea, s-a remarcat o mai mare unitate a comenzii, sub conducerea soldatului – Rege Richard. Lupta acestuia împotriva lui Saladin şi respectul pe care cei doi şi-l purtau, reprezintă cele mai cunoscute episoade ale istoriei cruciadelor. În urma unui marş bine gândit, de-a lungul coastei şi având un flanc protejat de mare, armata lui Richard Inimă de Leu s-a luptat şi a învins forţele lui Saladin în anul 1191, în bătălia de la Arsuf. Turcii au fost obişnuiţi să treacă în defensivă dar neînţelegerile apărute în rândul cruciaţilor au făcut ca această victorie să treacă aproape neobservată. În anul 1192 un tratat a consfinţit controlul asupra litoralului iar pelerinilor li se permitea intrarea în Ierusalem. Oraşul a rămas însă, în mâinile turcilor.
Trădarea cauzei
După plecarea regelui Richard, epoca eroică a cruciadelor în Ţara Sfântă a luat sfârşit. Scopul iniţial al celei de-a patra cruciade a fost deturnat de către veneţieni, care în acea perioadă deţineau controlul comerţului în zona mediteraneană şi erau dornici să obţină chiar supremaţia. Navigând cu vase veneţiene, cruciaţii şi-au plătit transportul prin cucerirea, mai întâi, a oraşului Zara. Acesta a fost cedat veneţienilor. A urmat apoi reinstalarea unui împărat renegat în oraşul Constantinopol, care se bucura de susţinere din partea veneţienilor. După aceste evenimente, cruciaţii au devenit din ce în ce mai greu de stăpânit, pentru ca în final să jefuiască oraşul şi să profaneze locurile sfinte, dându-şi frâu liber resentimentelor faţă de sofisticata cultură grecească şi a credinţei lor ortodoxe.
Ultima cruciadă
S-au mai organizat încă patru alte cruciade în afara Europei însă doar una s-a mai desfăşurat în Ţara Sfântă. Aceasta, a şasea cruciadă (1228-1229), a fost organizată de împăratul romano-german Frederic al II-lea, cunoscut pentru scepticismul său religios. Cu toate că fusese excomunicat de către Papă, el a reuşit să cucerească Ierusalemul, Bethleemul şi Nazarethul. Acest câştig s-a dovedit însă a fi doar unul temporar. Creştinii din Ţara Sfântă au devenit din ce în ce mai dezbinaţi, în vreme ce sultanul Egiptului, revigora militar, a început să cucerească fortificaţiile cruciaţilor, una după alta.
Ultima încercare
Spiritul cruciaţilor, încă treaz, a fost ce care, în anul 1271, a dus la o ultimă încercare , condusă de Ludovic Cel Sfânt şi prinţul Edward al Angliei dar care a eşuat la Tunis. Între timp, în anul 1268, Antiohia apoi Jaffa(1271) şi Tripoli(1289) sunt rând pe rând cucerite de sultanul Egiptului.
Odată cu victoria musulmană, din anul 1291, asupra oraşului Accra, s-a pus capăt prezenţei francilor pe continent. Nu se vor mai organiza alte cruciade în Ţara Sfântă, cu toate că termenul a mai fost folosit pentru a desemna şi alte expediţii militare binecuvântate de biserică, cum ar fi, de exemplu recucerirea creştină a Spaniei, care a durat mai multe secole.
Rezultatele cruciadelor sunt greau de evaluat. Cu siguranţă, europenii s-au familiarizat cu cultura şi ştiinţa islamică, şi-au cultivat gustul pentru mâncăruri exotice, mătăsuri, covoare şi alte orientalisme. Probabil că toate acestea s-ar fi petrecut oricum. Imperiul bizantin a fost de mai multe ori apărat de cruciaţi dar, cu toate acestea el a fost şi prădat de mai multe ori. Antagonismele dintre catolici şi creştinii ortodocşi, dintre creştini şi musulmani, s-au ascuţit. Practic din punctul de vedere al “francilor” sau al “latinilor”, cruciadele au reprezentat un eşec aproape total – un episod fascinant dar prematur al istoriei expansiunii europene.
