Publicat pe blog pe 7 mai 2014
Începuturile Ucrainei se confundă cu istoria existenţei Rusiei Kievene, primul stat al slavicilor estici. În secolele X-XI, Rusia Kieveană devenit unul din cele mai puternice state din Europa, transformând Kievul în cel mai important oraş al Rusiei. Formaţiunea statală în formare a cunoscut o perioadă de apogeu cultural şi militar în timpul domniilor Vladimir cel Mare (980 – 1015), propagatorul ortodoxismului, şi Iaraslov cel Înţelept ( 1019 – 1054). Confruntată cu expansiunea tătarilor în secolul XIII, aflată din a doua jumătate a sec. XIV, sub dominaţia Polono-Lituaniană ( încorporată Marelui Ducat al Lituaniei). – în 1654 Imperiul Rus anexează Ucraina Răsăriteană(Malorosia) un teritoriu situat la est de râul Nipru; – în 1783 a fost anexat Hanatul Tătarilor din Crimeea ( peninsula şi stepele dintre Nipru şi Bugul de Sud) – în 1792 a fost anexat Transnistria – între 1793 şi 1795 au fost anexate Podolia, Volîni şi Polesia Etapele formării statului ucrainean în graniţele sale actuale corespunde consecutivităţii anexării diferitor teritorii componente ale acestuia de către continuatorul de mai târziu ale acestuia – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste(URSS): – Ucraina (formată din partea centrală şi estică), după revoluţia bolşevică, devine în martie 1919 RSS Ucraineană. – Între 1939 şi 1940, după încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, au fost anexate Galiţia Orientală, Basarabia, Bucuvina şi Ţinutul Herţa. În anul 1954 cu prilejul a aniversării a 300 de ani de la tratatul de la Pereiaslav din 1654 care marca trecerea unei bune părţi din Ucraina sub dominaţia Imperiului Ţarist, N.
Hruşciov a luat decizia să transfere Crimeea la RSS Ucraineană. RSSU a contribuit substanţial la dezvoltarea economiei fostei URSS cu circa 40 % la producţia de oţel, 35 % producţia de cărbune. În prezent importante resurse naturale se găsesc în regiunele Donetk şi Donbas; cărbune (109 mld. Tone), rezerve de petrol ( 0,395 milioane barili) şi gaze naturale ( 39, 600 trilioane m), granit, grafit şi săruri, baza dezvoltări producţiei de ceramică, porţelanuri, metalurgiei, industriei chimice şi materialelor de construcţii, industriei de armament. Centrul politic al statului (autorităţile supreme) sunt concentrate în Kiev, centrele economice sunt reprezentate de Dnepropetrovsk, Harkov, Nicolaev şi Donbas iar centrul intelectual şi al afacerilor este Odesa. După adoptatrea declaraţiei suveranităţii de Stat ( 16 iunie 1990), la începutul anului 1991, armata ucraineană avea un personal de 780 000 dispunea 6500 tancuri, 7000 de vehicule blindate, 1500 de luptă , 350 de nave, 1272 focoase nucleare strategice şi balistice interconintale şi 2500 rachete nucleare tactice. Adoptarea de către Parlamentul Ucrainean a declaraţiei de Independenţă la 24.08.1991 a fost privită ca un act de secesiune, ca un afront adus fostului lider, ca o opţiune pentru dezvoltare democratică, în raport cu Rusia este privită ca un exportator de autoritarism. În 1996 în schimbul garanţilor de securitate oferite de celelalte state nucleare şi comunitatea internaţională şi semnarea succesivă a Tratatului pentru Reducerea Armelor Strategice ( 1992), prin care se obliga să cedeze Rusiei toate armele nucleare pentru a fi distruse conform Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare ( 1994), Ucraina devenind o ţară denuclearizată. Ministrul Apărării Iuri Ehanurov declara în 2003 că această decizie de a renunţa la armele nucleare drept o nechibzuinţă. Dar dacă este nevoie avertiza demnitarul, Ucraina ar putea relua cu uşurinţă producerea armelor nucleare. Ucraina a fost prima ţară care a semnat programul PfP, iar în 1997 a fost înfiinţată Comisia Ucraina-NATO. Ucraina a adoptat un Plan de Acţiune, care s-a dorit a fi un răspuns la reformularea strategiei de securitatea a Ucrainei.. Acestea prevedea obiectivele Ucrainei în chestiunile de politică şi securitate, sectorul de apărare, incluzând obiective speciale în sfera cooperări cu NATO. Rezultatul acestui Plan de Acţiuni a fost acela că în Ucraina, reformele în domeniul apărării au fost accelerate. În anul 2000 în urma procesului de reformă şi modernizare, personalul a ajuns la de 310 000 de militari şi 90 000 civili iar la sfârşitul anului 2010 a ajuns la 200 000 dintre care 41 000 civili. Din punct de vedere militar Ucraina poate asigura un spaţiu de manevră pentru forţele militare ale Rusiei, din punct de vedere geopolitic ea prezintă poarta de ieşire a Rusiei spre Europa. Programul Parteneriatului pentru Pace din cadrul NATO (PfP) a dobândit o nouă dinamică după ultima extindere, din 2004, şi s-a focalizat asupra spaţiului post sovietic, în special Ucraina şi Georgia iar Aderarea la NATO a prezentat pentru echipa lui Viktor Iuşcenko, un obiectiv prioritar pentru politica externă ucraineană, pentru acest lider politic propulsat la putere de către statele occidentale, aderarea fiind o problemă de securitate naţională. Aderarea Ucrainei la NATO a stârnit dispute între membrii organizaţiei. Blocul franco-german nu era de acord cu aderarea Ucrainei, considerând-o posibilul calul troian al americanilor, un obstacol în calea colaborării lor economice şi politice cu Rusia. SUA şi Marea Britanie vedeau acest demers un instrument de presiune asupra Rusiei, un mijloc de soluţionarea favorabilă a intereselor lor, a problemelor lor geopolitice şi geostrategice din regiunea Europei şi Eurasiei, de sporire a prezenţei lor politco-militare la Marea Neagră. Reacţia iniţială a Moscovei la posibilitatea intrare a Ucrainei în Alianţa Nord Atlantică a fost una prudentă. Mai ales că Rusia a învăţat, în timpul valurilor de extindere anterioare a Alianţei, că orice încercare a sa de a se opune poate fi ignorată. Iar în consecinţă vizibilă a fost cea
a unei diminuări a influenţei Rusiei Franţa şi Germania au pledat pentru neutralitatea Ucrainei, pentru transformarea sa într-o zonă lipsită de conflicte, într-un stat tampon. Extinderea NATO în regiune a crescut sub forma unor exerciţii comune, fapt care a făcut cu Rusia să perceapă aceste activităţi drept nişte pregătiri pentru extinderea Alianţei de Nord. Ucraina şi Rusia împart un destin comun derulat pe parcursul ultimilor 350 de ani. Astfel, trecutul comun nu poate fi şters în câţiva ani, chiar în condiţiile existenţei unui puternic sentiment antirus în anumite zone ale Ucrainei.
