Implicaţii in domeniul PESA Strategia de Securitate Europeană10, elaborată de Inaltul Reprezentant al PESC, Javier Solana, este documentul ce trasează liniile directoare ale strategiei de securitate internă şi internaţională a Uniunii Europene. Cunoscută şi sub numele de “O Europă sigură intr-o lume mai bună”, strategia a fost aprobată, in 12 decembrie 2003, de către Consiliul European de la Bruxelles. Privit de către mulţi specialişti drept un răspuns la Strategia de Securitate Naţională a SUA din septembrie 2002, documentul afirmă că, pentru asigurarea unei securităţi europene eficiente, intr-o lume din ce in ce mai mult cuprinsă de procesele globalizării, este imperios necesară existenţa unei cooperări stranse atat in cadrul european, cat şi dincolo de acesta, deoarece “nici o naţiune nu este astăzi capabilă de a face faţă provocărilor complexe”11. Aspectul provocărilor este punctual, strategia identificand drept ameninţări majore la adresa Europei:
− terorismul;
− proliferarea armelor de distrugere in masă;
− conflictele regionale;
− statele decăzute;
− crima organizată.
Uniunea Europeană va acţiona activ pentru asigurarea securităţii şi promovarea propriilor valori, prin:
• extinderea zonei de securitate in vecinătatea Europei;
• intărirea ordinii internaţionale;
• adoptarea de răspunsuri adecvate la ameninţările enunţate.
Putem afirma că PESA a fost definită şi dezvoltată pe bazele provocărilor şi ameninţărilor (aşa cum au fost) evaluate la nivelul anilor ’90. Insă, de la acel moment, multe concepte din domeniul securităţii au suferit modificări. După 11 septembrie 2001, ameninţările majore la adresa securităţii nu mai sunt definite in Europa după criteriul riscului de conflict intre state sau grupuri etnice, ci de nivelul insecurităţii globale, unde se manifestă riscuri mult mai greu de definit, de identificat, cum ar fi cele legate de organizaţii teroriste internaţionale, folosirea armelor de distrugere in masă etc. Acestea pot produce mutaţii, devieri de la sensul tradiţional al misiunilor duse in managementul crizelor. Mai mult, proiectul de Constituţie europeană12 nu lărgeşte aria misiunilor de tip “Petersberg”, acestea rămanand concentrate in sfera misiunilor umanitare ce au ca scop evitarea apariţiei unor conflicte regionale. Propunerile de a adăuga operaţiile de dezarmare şi asistenţă militară, pentru prevenirea conflictelor şi a stabilizării post-conflict, par mai degrabă clarificări aduse misiunilor de tip “Petersberg”, şi nu extinderi ale acestora. De asemenea, planurile promovate in timpul preşedinţiei spaniole pentru reconfigurarea PESA au fost contestate, in mod repetat, atat de Marea Britanie, cat şi de alţi membri, in opinia cărora lupta armată impotriva terorismului trebuie să rămană, in continuare, responsabilitate NATO. Astfel, contraterorismul nu a fost adăugat misiunilor de tip “Petersberg”, ci a fost redactat un pasaj in cadrul Constituţiei, conform căruia misiunile de acest tip “pot contribui la lupta impotriva terorismului”.
Aşa cum reiese şi din Strategia de Securitate Europeană, Uniunea nu doreşte să folosească forţa armată împotriva terorismului, drept acţiune in scop preventiv. UE se pronunţă mai degrabă in favoarea flexibilităţii, ce ar permite unor mici grupuri de luptă să ducă operaţii militare punctuale şi eficiente. Aspectul flexibilităţii a condus şi la ideea unei cooperări structurate intre membri, in funcţie de capabilităţile militare ale fiecăruia şi adecvarea acestora la misiunile de indeplinit. Aplicarea acestui principiu, care prezintă similitudini cu Forţa de Răspuns a NATO, trebuie finalizată pană in anul 2010. Unii specialişti presupun că această cerinţă va fi realizată cu 2-3 ani mai devreme, pentru a servi drept stimul şi model pentru membri care sunt in proces de dezvoltare a capabilităţilor.
