După înfrângerea revoluţiei din anii 1848-1849, Italia a rămas fărâmiţată, aflându-se, în mare parte, subjug străin. Lombardia şi Veneţia continuau să facă parte din Imperiul Habsburgic. în Parma, Modena şi Toscana au fost restabiliţi, cu ajutorul armatei austriece, monarhii, care în curând au anulat constituţiile din 1848. Armatele habsburgice au ocupat Romagna, care făcea parte din Statul Papal. Papa Pius al IX-lea a obţinut ca trupele franceze să rămână la Roma. în toate aceste state s-a stabilit un regim autoritar.Desigur, fărâmiţarea Italiei şi politica conservatoare a monarhilor limitau ascensiunea economică a statelor italiene.Se consolida burghezia şi nobilimea liberală, care era interesată în formarea Statului Unificat Italian, eliberat de dependenţa austriacă. Se forma o piaţă unică. Toate acestea au contribuit la formarea condiţiilor optime pentru unificarea Italiei şi eliberarea ei de sub jugul Imperiului Habsburgic.
La 13 octombrie au avut loc noi demonstraţii de stradă şi o nouă consfătuire, la care Garibaldi, Crispi, Cattaneo au propus convocarea Adunării Constituante, în vederea formării unui stat democratic. însă împotrivirea lui Pallavicino şi Conforti, ca şi apelul semnat de o mie de gardişti care insistau să fie organizat plebiscitul, i-au făcut să cedeze. Garibaldi şi gruparea de stânga, sub influenţa lui Mazzini, şi-au concentrat forţele asupra luptei pentru unificare. Ei au reuşit să formeze o armată care a distrus Vechiul Regim din Regatul Napolitan. în acelaşi timp, ei n-au acordat importanţa cuvenită luptei politice.
Desigur, pe lângă factorul intern, un rol important l-au jucat şi factorii externi. împotriva Italiei democratice a acţionat aproape întreaga Europă. Austria s-ar fi folosit de situaţie pentru a-şi păstra dominaţia în peninsula Apenină. Napoleon al III-lea ar fi putut face un joc de amploare, urmărind să-şi supună Italia. Chiar şi Anglia, urmând politica „izolării splendide”, a susţinut Campania „miei” lui Garibaldi, şi intervenţia armatelor piemonteze în Marco şi Umbria, considerând că formarea unui stat italian puternic va contribui la menţinerea echilibrului european. Ea susţinea poziţia Austriei şi avea o atitudine negativă faţă de democraţi. Desigur, între marile puteri existau serioase contradicţii, pe care Cavour, un politic iscusit, ştia să le folosească.
Plebiscitul de la 21 octombrie a aprobat alipirea Neapolelui şi Siciliei la Regatul Sardinian. Astfel, Ia sfârşitul anului 1860 Italia (în afară de Roma şi Veneţia) era unificată. Parlamentul, convocat la Torino la 17 martie 1861, a proclamat formarea Regatului Ita¬lian în frunte cu regele Victor Emanuel al II-lea.
Liberalii moderaţi au preluat puterea. Slăbiciunea Partidului Acţiunii, nerezolvarea problemei agrare — fapt care a îndepărtat ţăranii — au asigurat victoria liberalilor şi alipirea la Regatul Sardiniei a statelor eliberate.
Gruparea liberalilor moderaţi a fost numită „Dreapta Istorică”. Un ajutor important l-au acordat liberalilor Franţa şi Anglia.
Prevederile constituţionale din Piemont au fost aplicate în sudul ţării, ceea ce a permis unificarea legislaţiei, a sistemului judiciar, vamal, a sistemului de măsuri şi greutăţi, a deschis calea spre apropierea economică a teritoriilor fărâmiţate. Construirea rapidă a căilor ferate a stabilit legături între diferitele regiuni ale Italiei. Se forma o piaţă naţională italiană.
Statul italian unificat s-a confruntat la început cu probleme grele. A izbucnit o răscoală amplă a ţărănimii italiene, din cauză că guvernul anulase decretul de la 1 ianuarie 1861 privind împărţirea pământurilor obştilor.
Atâta vreme cât Papa păstra puterea sprijinindu-se pe soldaţii lui Napoleon al III-lea, Italia se găsea în dependenţă de Franţa.
În iunie 1861, la scurtă vreme după formarea Regatului Italian, a murit pe neaşteptate contele de Cavour. Perioada ce a urmat s-a caracterizat printr-o instabilitate guver­namentală (în decurs de 9 ani s-au schimbat 9 guverne).
Victor Emanuel al II-lea a încercat să unifice Italia pe calea războaielor şi a manevrelor diplomatice. El a acceptat propunerea Prusiei de a participa la războiul contra Imperiului Austriac, cu condiţia să i se retrocedeze Veneţia.
După Tratatul de pace de la Viena a urmat procedura înjositoare de transmitere a Veneţiei către Prusia, care apoi a cedat-o Italiei. Tratatul de pace de la Veneţia a provocat revolte în Italia. Garibaldi şi democraţii nu au recunoscut condiţiile tratatului, însă Victor Emanuel s-a supus condiţiilor dictate de Prusia şi Austria. Astfel, în afara graniţelor rămânea numai Roma.
Abia în 1870, ca rezultat al Războiului franco-prusian şi al înfrângerii de la Sedan, corpul francez a fost rechemat din Roma. La 20 septembrie 1870, armatele italiene, după o scurta bătălie, au intrat în Roma, care din vara anului 1871 a devenit capitala Italiei.
Imediat după luarea Romei parlamentul italian a adoptat o lege care prevedea inviolabilitatea papei şi un subsidiu în favoarea acestuia în sumă de 3 milioane lire anual. Papa a păstrat palatul de la Vatican, dar, fiind nemulţumit, s-a declarat „prizonierul veşnic al statului italian”.
Astfel, s-a desăvârşit formarea statului naţional italian. S-a pus capăt dependenţei Italiei de Austria şi de puterea laică a Papei.
Soluţionarea problemei istorice a ţării – unificarea – a deschis calea spre progresul social şi spre formarea naţiunii italiene.

By MYLIFE