Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată de literatura de specialitate atât procesual-penală, cât şi criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în faţa unui procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului. Altfel spus, deplasarea organului judiciar la faţa locului este una din dintre cele mai eficace măsuri procedurale. Importanţa acestei activităţi este rezidă în faptul că organul de urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în care acţionat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta, putându-se obţine probe deosebit de preţioase în cauză. Ea reprezintă condiţia de bază pentru soluţionarea cu succes a cauzelor penale, întrucât în marea majoritate a infracţiunilor , rezultatele obţinute cu acest prilej constituie punctul de plecare determină direcţiile în care se vor desfăşura ulterior cercetările. Alteori cercetarea la faţa locului reprezintă singura modalitate de obţinere a probelor în prima fază a cercetărilor.
Efectuarea la timp atent şi calificat, cercetarea la faţa locului poate duce la lămurirea numeroaselor probleme ce apar pe parcursul instrumentării unei cauze penale, cum ar fi:
─ existenţa unor crime ca să demonstreze că s-au săvârşit o infracţiune;
─ căile folosite de făptuitori pentru a pătrunde în locul faptei.
─ activităţile desfăşurate de făptuitori la locul faptei;
─ instrumentele folosite la comiterea infracţiunii;
─ locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii;
─ numărul făptuitorilor;
─ bunurile şi valorile care lipsesc de la locul faptei
─ existenţa aşa numitelor împrejurări negative;
─ persoanele care au perceput în tot sau în parte sau puteau să perceapă fapta şi împrejurările săvârşirile acesteia;
─ cauzele, condiţiile şi împrejurările care au determinat, favorizat sau facilitat săvârşirea infracţiunii şi măsurile de prevenire ce trebuie luate în viitor.
Pe bună dreptate se afirmă, despre cercetarea la faţa locului că aceasta nu este un simplu act iniţial de urmărire penală, ci o „activitate de maximă importanţă cu caracter imediat şi de neînlocuit” în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate. De altfel, la infracţiuni de genul celor enumerate mai jos, examinarea locului faptei este „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”.
Importanţa cercetării se explică prin aceea că locul săvârşirii unei fapte este,,cel mai bogat în urme sau date” referitoare la infracţiune şi la autorul acesteia.
Cu alte cuvinte cercetarea locului faptei se face cu dublu scop: pe de o parte de a se cunoaşte nemijlocit „ambianţa generală” a infracţiunii cercetate sau în curs de judecată, iar fie de altă parte pentru a se descoperi, ridica şi fixa urmele infracţiunii pentru a cunoaşte împrejurările acesteia şi a demasca pe infractor.
Privită prin prisma celor arătate cercetarea la faţa locului se dovedeşte a fi una dintre cele mai complexe activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală. Importanţa ei este dată şi de faptul că rezultatele nu numai că direcţionează cercetările de cele mai multe ori, condiţionează însăşi finalitatea investigaţiilor efectuate în cauză.
Atât practica cât şi literatura de specialitate sunt unanime în a aprecia că locul unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-au produs consecinţele activităţii ilicite ori care în orice mod conservă urmele acesteia, constituie sursa celor mai fidele informaţii ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului.
Pe de altă parte, asigurând identificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă şi pe această bază, tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi cercetarea la faţa locului prezintă importanţă şi sub aspectul prevenirii şi descoperirii operative a infracţiunilor şi a făptuitorului implicit împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale.
Trebuie relevat că însă că în numeroase cazuri această activitate nu se desfăşoară corespunzător, cele mai frecvente greşeli constând în: raportarea cu întârziere a faptelor care necesită cercetare la faţa locului; lipsa de operativitate în deplasarea la cercetări sau deplasarea fără ca în prealabil să se pregătească mijloacele tehnico – ştiinţifice necesare; insuficienta solicitare a lucrătorilor criminalişti sau al specialiştilor din alte ramuri de activitate care pot sprijini organul de cercetare în lămurirea unor situaţii importante; superficialitatea unor cercetări, necunoaşterea procedurilor de cercetare, relevare şi fixare a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă; nevalorificarea corespunzătoare a acestora; deficienţa de ordin procedural tactic şi metodic.
Asemenea neajunsuri au efecte dăunătoare asupra muncii de cercetare penală, ajungându-se uneori la înregistrarea unor cauze cu autori neidentificaţi sau la restituirea dosarelor de către organele procuraturii pentru completarea ori refacerea cercetării penale.
