Apariţia şi evoluţia dreptului comercial poate fi confundată în fapt cu apariţia şi evoluţia relaţiilor comerciale. Începuturile acestora se regăsesc în comerţul maritim, a cărui practică era supusă şi dirijată de uzuri bazate pe respectarea înţelegerilor şi pe bunacredinţă. Uzurile aveau caracter internaţional. În dreptul roman nu se recunoştea existenţa unor norme comerciale speciale, astfel dreptul comercial era integrat în dreptul civil. În evul mediu se intensifică dezvoltarea comeţului maritim, fapt care determină apariţia unui drept cutumiar. Juriştii din această perioadă istorică, foloseau mecanismul contractelor şi cel al obligatiilor, în înţelegerea anumitor instituţii de drept comercial.
După prăbuşirea Imperiului Roman, concomitent cu apariţia statelor cetăţi italiene se poate vorbi şi de o dezvoltare a comerţului terestru, proces care impune crearea unui sistem propriu de regului de drept în care-şi află originea multe din instituţiile comerciale moderne cum ar fi: băncile, societăţile comerciale, falimentul.
De asemenea o importanţă deosebită în formarea dreptului comercial o are dezvoltarea schimburilor prin intermediul iarmaroacelor, unde tranzacţiile şi executarea acestora erau reglementate de regului speciale caracterizate prin celeritatea procedurilor.
Gruparea comercianţilor şi a meseriaşilor din aceaşi ramură de activitate sub conducerea consulului, care avea putere legislativă, a determinat adunarea normelor emise de acesta pentru rezolvarea litigiilor în statute, care ulterior odată cu progresul economic şi evoluţia politică, au fost înlocuite cu dreptul scris.
Acesta spre deosebire de dreptul cutumiar, care avea aplicabilitate numai asupra unor zone geografice restrânse, va avea incidenţă asupra întregului teritoriu al unei ţări. Astfel apar zorii unei noi epoci, epoca modernă.
Franţa a fost prima ţară în care a fost legiferat comeţul. Începând cu edictul lui Carol al IX-lea dat în anul 1563- prin care s-au creat jurisdicţiile consulare- continuând cu ordonanţele lui Ludovic al XIV-lea din 1673- privind comerţul terestru şi cele din 1683- privind comerţul pe mare – cunoscute sub denumirea de Ordonanţele lui Colbert – opera de legiferare culminează cu adoptarea în anul 1807, în timpul lui Napoleon, a Codului Comercial Francez.
Acest cod a fost preluat şi de alte ţări dezvoltate din punct de vedere economic la acea vreme ca Italia, Spania, Olanda, Anglia, conferindu-i acestuia o recunoaştere valorică prin universalizare.
În Italia, datorită evoluţiei politice, apare un alt cod comercial care va fi adoptat în anul 1882, cod ce va sta la baza inspiraţiei în elaborarea Codului comercial român din 1887. Codul comercial italian îşi încetează aplicabilitatea în 1942 odată cu adoptarea unui nou Cod civil care reglementază şi raporturile juridice comerciale, renunţându-se, astfel, la autonomia dreptului comercial.
În Germania, încă din anul 1900, este în vigoare atât Codul civil cât şi Codul comercial, acesta din urmă fiind fundamentat pe concepţia subiectivă asupra dreptului comercial.
În Anglia şi în SUA sistemul juridic este total diferit de cel european, prin caracterul său cutumiar, care se aplică atât comercianţilor cât şi necomercianţilor.
În România, relaţiile comerciale au avut parte de o reglementare, care în linii mari a urmat evoluţia normativă în domeniu din tările dezvoltate ale Europei. Astfel, la început, comerţul era reglementat de obiceiul pământului, iar cu trecerea timpului au apărut şi unele reglementări scrise cu caracter general, cum sunt: Pravila lui Vasile Lupu, Îndreptarea legii a lui Matei Basarab.
Primele regului speciale cu privire la reglementarea comerţului se găsesc în Codul lui Andronache Donici – 1814, în Codul Caragea din Muntenia – 1817, în Codul Calimach din Moldova – 1828. Un pas important în dezvoltarea dreptului comercial, îl reprezintă Regulametele organice ale Munteniei şi Moldovei, adoptate la 1831, prin impunerea unor reguli referitoare la comerţ şi a normelor de înfinţare a tribunalelor de comerţ, iar în anul 1859, Condica de comerciu a Principatelor Unite, inspirate din Codul comercial francez.
În anul 1887 apare Codul comercial român, care reprezintă o încununare a efortului legislativ în materie comercială. Acesta, inspirat din Codul comercial italian, se întemeiază pe concepţia obiectivă a dreptului comercial, astfel, normele sale sunt aplicabile raporturilor juridice generate de săvârşirea de fapte de comerţ, fără a avea importanţă persoana care le săvârşeşte.
Codul comercial român este structurat în patru cărţi şi anume: Cartea I – Despre comerţ în general, Cartea a II-a – Despre comerţul maritim, Cartea a III-a – Despre faliment, Cartea a IV-a – Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor.
În anul 1938 a apărut un nou Cod comercial, care de fapt a fost doar o actualizare a Codului de la 1887, însă acest nou cod, deşi s-a publicat în Monitorul Oficial, nu a intrat în vigoare niciodată.
Începând cu anul 1948, fără a exista o hotărârea a vreunui for legislativ, sistemul comunist a încetat să mai aplice prevederile Codului comercial roporturilor economice bazate pe economia socialistă planificată, acesta căzând în desuetudine.
Schimbarea sistemului politic din 1989, a favorizat repunerea în drepturi a codului comercial şi aplicarea sa tuturor raporturilor comerciale interne bazate pe economia de piaţă.
Apariţia unor neconcordanţe între normele juridice cuprinse în Codul comercial şi realităţile economice din perioada post comunistă, au impus înlocuirea unor dispoziţii cu altele care fac obiectul unor legi speciale ca: Legea nr. 31/1990 – privind societăţile comerciale, Legea nr. 64/1995 – privind reorganizarea şi falimentul societăţilor comerciale.
