„Conflictul transnistrean, vechi de peste un deceniu, a constituit şi rămâne în continuare un factor destabilizator în dezvoltarea Republicii Moldova.” Este un fapt evident că viitorul statalităţii şi identităţii politice a ceea ce numim astăzi Republica Moldova şi a românilor de pretutindeni va fi în mare parte determinat şi condiţionat de evoluţia fenomenului transnistrean, de reglementarea acestuia şi de modalitatea de rezolvare a dilemelor ce îl însoţesc. Aceste procese sunt şi ele, la rândul lor, în strânsă legătură cu evoluţiile politico-economice ale celor trei actori principali: Chişinău, Tiraspol şi Moscova. Astfel, pe parcursul deceniului de căutare a soluţiilor pentru problema transnistreană, au fost promovate mai multe sugestii, scenarii şi propuneri de reglementare reciproc avantajoasă. Printre ideile forte care pot fi scoase în evidenţă sunt: Acţiuni de implicare pe larg a comunităţii internaţionale în soluţionarea conflictului transnistrean şi plasarea operaţiunii de menţinere a păcii sub mandatul unei organizaţii internaţionale abilitate cu soluţionarea problemelor de securitate (ONU, OSCE).
Elaborarea unei declaraţii politice cu privire la suspendarea statutului Republicii Moldova ca parte a actualei oparaţiuni de menţinere a păcii, ca una care contravine normelor dreptului internaţional, şi adoptarea acesteia de forţele politice din Moldova.
Elaborarea şi prezentarea unei poziţii ferme a RM referitor la crearea forţelor de menţinere a păcii în strictă concordanţă cu normele dreptului internaţional.
Renunţarea la o oarecare altă participare la viitoarea operaţiune de menţinere a păcii internaţională sub mandatul unei organizaţii internaţionale decât cea care reiese din statutul de ţară gazdă, parte la conflictul armat.
Transformarea zonei de securitate în zonă demilitarizată şi extinderea acesteia, odată cu retragerea Armatei a 14-a, pe tot teritoriul din stânga Nistrului şi monitorizarea îndeplinirii acestei prevederi de către pacificatorii internaţionali.
Aceste sugestii derivă din studii comparative, generale, dar şi particularităţile pe care le developează pe parcursul a zece ani conflictul transnistrean. Astfel, se ia în consideraţie experienţa ţărilor care cunosc fenomenul respectiv. Astfel, în dependenţă de experienţa universală, au fost propuse câteva scenarii. Vom analiza în continuare scenariile de bază care au fost generate pe parcursul celor zece ani de căutări ale soluţiei optimale.
În Irlanda de Nord nu s-a reuşit nici un progres către oprirea violenţei până când Marea Britanie şi Irlanda n-au găsit un teren comun pentru reglementarea problemei. Divizarea Ciprului continuă anume din cauza persistenţei divergenţelor politicii externe a Turciei şi Greciei. Referitor la Moldova a devenit clar că până în momentul când Chişinăul şi Moscova nu-şi vor găsi un teren comun cu privire la obiectivele politicii lor externe, incompatibilitatea prezentă se va reflecta direct în Transnistria. Care ar putea fi acest teren comun? Unul dintre cele mai optimiste ar fi apropierea Rusiei de către Uniunea Europeană din punct de vedere economic şi de NATO din punct de vedere a securităţii. Aceasta nu este inimaginabil dat fiind interesul Rusiei în pieţele europene şi în general integrarea în lumea dezvoltată. Carta semnată de Rusia cu NATO şi statutul de membru în Grupul celor 8 sunt semne de progres în această direcţie. În eventualitatea unui asemenea scenariu, apropierea obiectivelor politice externe a Moscovei şi Chişinăului va avea cu certitudine un impact în Transnistria, cu o posibilă retragere a armatei ruse din Moldova şi o anumită presiune asupra autorităţilor transnistrene de a fi mai cooperante în căutarea unor soluţii integrative. Acest scenariu îl numim nord-irlandez. În pofida dezirabilităţii acestuia, nimeni nu poate prognoza cu certitudine o schimbare profundă în politica externă a Rusiei în următorii zece-douăzeci de ani, iar până atunci, poziţia ei în Transnistria va rămâne neschimbată – permanentizarea echilibrului atins.
Al doilea scenariu este cel cipriot, care presupune o confruntare politică deschisă de interese strategice divergente. Să presupunem că Moldova urmează o politică de integrare europeană susţinută de România, precum Cipru este susţinut în prezent de Grecia. În cazul când Uniunea Europeană îi refuză o relaţie specială, Rusia poate adopta politica de presiune a Turciei. Care strategie ar urma să adopte Moldova pentru a-şi servi cel mai bine interesele în cazul acestui scenariu?
Opţiunea separării de Transnistria este deja discutată la Chişinău. De facto, Moldova are foarte puţine interese economice în Transnistria. Din contra, structurile mafiote transnistrene parazitează întregul teritoriu al Moldovei, contribuind la creşterea economiei subterane. La nivel politic recunoaşterea unei regiuni separatiste ar putea fi o carte puternică de jucat. Deoarece atât Rusia, cât şi Ucraina se confruntă cu mişcări separatiste în interior, un precedent sponsorizat de ele însele va avea un ecou imediat în interiorul acestor ţări. O altă opţiune politică a Chişinăului ar fi declararea regiunii ca fiind ocupată de o armată străină, o realitate de altfel, şi căutarea unui sprijin internaţional pentru decolonizarea ei. Aceasta este politica adoptată de Cipru, şi chiar dacă ea nu a reuşit să-şi atingă scopul final, re-unificarea insulei, aceasta a adus o importantă recunoaştere internaţională, la fel ca şi mobilizarea întregii naţiuni pentru reconstrucţie şi o creştere economică susţinută cu perspective clare de aderare la UE. Până în prezent, astfel de opţiune este blocată de dependenţa Moldovei de piaţa rusă, dar şi de faptul că Moldova nu are un avocat puternic printre ţările membre ale Uniunii Europene, iar previziunile cele mai optimiste privind integrarea României se amână până la orizontul anului 2007.
O altă politică ar fi sprijinirea procesului democratic în Transnistria, fapt care va submina regimul autoritar aflat la putere prin întărirea societăţii civile şi legăturilor cu cealaltă parte a Nistrului. O astfel de politică ar putea avea un succes graţie absenţei unui coagulant etnic în Transnistria, dar este subminată de lipsa unui consens politic în Chişinău, unde forţe politice importante beneficiază de pe urma perpetuării disidenţei transnistrene.
Strategia adoptată de conducerea RM, cea de restabilire treptată a relaţiilor dintre cele două părţi separate ale ţării, implicând timpul ca factor de vindecare, derivă din slăbiciunea coeziunii conducerii de la Chişinău, dar şi din situaţia politică defavorabilă a Moldovei. Dacă liderii actuali se vor schimba, iar oamenii simpli ar putea uita luptele din trecut, simpla existenţă a statului transnistrean cu maşinile sale de educaţie şi propagandă (construcţia naţională) va contribui la perpetuarea unei diviziuni adânci. Pe de altă parte, separatismul transnistrean este o piedică serioasă în calea de dezvoltare a întregii Moldove.
În pofida acestora, strategia menţionată, cea de aducere a timpului ca factor de schimbare în balanţa de forţe este confirmată de o analiză mai atentă a evoluţiilor probabile pe această scenă geopolitică şi pare să legitimeze politica Chişinăului de aşteptare-întărire vis-a-vis de Transnistria în următorii zece ani. Acest model este numit vest-german, cu o mare doză de aproximare, bineînţeles. Se aşteaptă ca în aceşti zece ani balanţa de forţe se va schimba, Moldova devenind mai puternică economic, obţinând sprijin extern mai semnificativ. Variabila necunoscută rămâne a fi Rusia. În cazul în care Rusia adoptă o politică competitivă faţă de Occident, Moldova ar putea fi forţată să adopte modelul cipriot de delimitare şi presiune. Din contra, dacă Rusia adoptă o politică constructivă, atunci o soluţie integrativă poate fi găsită mai uşor decât în cazul Irlandei de Nord. Prin reforme interne şi restructurări, extinderea Uniunii Europene şi a NATO către Est va dezvolta pe baza valorilor democratice ale statului de drept şi a economiei de piaţă un sistem politic eurasian care nu va exclude, ci mai degrabă va atrage Rusia sub diverse forme de cooperare. Dar, date fiind realităţile geopolitice, această evoluţie a procesului politic european presupune o Rusie democrată, paşnică, prosperă şi eliberată de toate bagajele istorice imperiale şi interesată în consolidarea acestor valori. Modul în care Rusia va înţelege să-şi proiecteze propria evoluţie ca stat modern, democratic, european asupra teritoriului moldovenesc transnistrean va da măsură şi perspectivei soluţionării conflictului. O bază solidă în relaţiile principiale cu RM poate fi o garanţie mai mare decât orice enclavă teritorială întemeiată pe vechile norme imperiale, hegemonice. În orice caz, interesele ruseşti în regiune vor trebui acomodate instituţional. Eventuala apropiere a Ucrainei de Occident ar putea contribui considerabil la căutarea unor soluţii integrative în interiorul Moldovei.
Toate aceste scenarii presupun o continuă existenţă a conflictului transnistrean pentru încă, cel puţin, un deceniu care va marca dezvoltarea RM. O soluţie integrativă nu poate fi prevăzută în perspectiva apropiată. Toate trei scenarii presupun o relaţie tensionată, o tendinţă de întărire şi înarmare a ambelor părţi precum şi o competiţie economică acerbă. Din această perspectivă, strategia optimă pentru Chişinău ar fi:
– Prioritatea intereselor cetăţenilor de pe malul drept şi nesacrificarea lor pe altarul unei soluţionări iluzorii a conflictului.
– Întărirea ordinii de drept în teritoriul controlat de guvernul central, inclusiv prin delimitarea clară de zona necontrolată.
– Promovarea RM pe arena internaţională.
Aceste strategii ar urma să diminueze efectele negative cauzate de existenţa conflictului transnistrean pentru dezvoltarea Moldovei ca stat modern european pe de o parte, şi să-i ofere pârghii economice şi politice suplimentare pentru a influenţa transformarea conflictului într-o direcţie favorabilă.
Pe lângă aceste modalităţi şi posibilităţi, Oleg Serebrean propune un model de soluţionare care are ca obiectiv cooperarea cu Ucraina, prin care se vede o oportunitate destul de atractivă pentru rezolvarea problemei.
O. Serebrean consideră că tradiţia de a vedea cheia soluţiei conflictului transnistrean la Moscova sau în egală măsură la Moscova şi Chişinău, trebuie abandonată. Căci, se ignoră adesea rolul Ucrainei. Şi păcat, pentru că majoritatea variantelor posibile de soluţionare a conflictului transnistrean trebuie să ia în consideraţie mai ales Ucraina, ţara ce a fost un veritabil spate de front pentru separatişti în timpul conflictului armat din 1992. În ce constau aceste variante?
Prima ar fi blocarea RMN în cazul când tratativele intră în impas şi Chişinăul nu-şi mai poate permite politica concesiilor, ce nu s-a soldat cu nici un rezultat. În acest caz, evident că ar urma să discutăm cu Kievul şi nu cu Moscova. Datorită aşezării şi configuraţiei geografice a Transnistriei, o blocadă a regiunii e foarte uşor de organizat. Ideea că Transnistria ar recurge la decuparea energiei electrice şi a gazului e mult prea exagerată în ce priveşte consecinţele unei asemenea strategii din partea Tiraspolului. RM se poate uşor conecta la reţelele europene de electricitate şi la conductele de gaz natural din România. Aceasta cu atât mai mult cu cât importul energiei electrice din România pare să fie mai puţin costisitor decât agenţii energetici importaţi din Răsărit.
Nici ideea că sistemul de transport al RM ar fi profund afectat în cazul unei asemenea diversiuni nu rezistă. Conexiunea feroviară cu Moscova s-ar face pe linia Chişinău-Ocniţa-Moghiliov Podolsk, iar conexiunea auto cu Odesa poate fi făcută şi pe traseul Chişinău-Anenii Noi-Căuşeni-Belgorod Dnestrovsk. În rest, avem o filieră intactă care ne conectează cu Cernăuţii, Lvovul, Varşovia, o altă filieră ce ne conectează cu Kievul, Moscova şi Petersburgul (nodul feroviar Ocniţa), două filiere ce ne conectează cu România, şi respectiv, cu tot Sud-Estul Europei (prin Ungheni şi Cantemir), şi două filiere ce ies din nodul feroviar Basarabeasca şi acced spre Odesa şi Ismail. Apoi, să nu uităm că Transnistria nu este producător de gaz natural sau de cărbune energetic. În cazul când RM ar fi dispusă să recurgă la un astfel de scenariu, chiar Chişinăul ar putea cere Ucrainei deconectarea zonei de la gaz şi energie electrică pe toate conductele şi reţelele ce traversează Transnistria. Un embargo economic total în prag de iarnă, când nimeni n-ar putea nici ieşi nici intra în aşa-zisa RMN, când nici un mijloc de transport n-ar mai ajunge în această regiune, când nici gazul natural, nici energia electrică n-ar mai ajunge la consumatorii de acolo, mă întreb câte zile ar putea rezista RMN? Cred că numărate.
Faptul că Chişinăul nu recurge la un dialog mai dur cu Tiraspolul este regretabil, ca şi faptul că transnistrenii pot traversa liber teritoriul nostru şi de aici pot pleca nestingheriţi în orice ţară. Dacă cel puţin am solicita Ucrainei să nu permită accesul mijloacelor de transport cu numere transnistrene pe teritoriul său, şi nici trecerea cetăţenilor cu paşapoarte ale RMN, deja am crea mari dificultăţi şi inconveniente separatiştilor. Transnistria este o enclavă continentală, lipsită de orice mijloace de subzistenţă, fără legături externe, un subiect nerecunoscut pe arena mondială.
Pe plan internaţional, embargoul se aplică unor ţări care încalcă regulile de joc ale comunităţii internaţionale. În cazul Transnistriei e vorba de o blocadă economică internă care nu necesită o aprobare internaţională, ci, eventual, doar consultări. Pentru a evita traficul clandestin, se poate solicita ucrainenilor utilizarea unor puncte mixte de control de frontieră pe întreaga porţiune transnistreană. Dacă s-ar proceda la o astfel de izolare a zonei, unica posibilitate de contact cu lumea este cea aeriană. Desigur, un astfel de scenariu trebuie foarte bine pregătit nu doar sub aspect economic, ci şi politico-diplomatic. Atât Moscova, cât şi cancelariile europene trebuie să înţeleagă această modalitate de rezolvare, adoptată de Chişinău. Şi Tiraspolul trebuie informat că în cazul instituirii embargoului, toate înţelegerile anterioare se anulează.
O altă variantă care implică Kievul şi care a fost vehiculată prin 1992 este cea a schimbului de teritorii. Astăzi, în condiţiile în care tratatul de recunoaştere a frontierei cu Ucraina a fost semnat, e mult mai greu, sau chiar e imposibil de schimbat ceva, recurgând la această soluţie. Greşeala a fost comisă în momentul declarării independenţei, deoarece în declaraţia de independenţă trebuia să fie condamnat nu atât Pactul Ribbentrop-Molotov şi actul de agresiune din 28 iunie 1940, or juridic, noi făceam parte din URSS în urma tratatului de pace de la Paris din februarie 1947, cât neavenit actul ce s-a produs la 2 august 1940, care modifica frontiera Republicii Moldoveneşti o dată cu transformarea ei din republică autonomă în republică unională. În urma acestui act noi am pierdut 21,0 mii km pătraţi. Aşa se întâmplă şi cu Rusia, care are trei porţiuni de frontieră disputate cu Japonia, Estonia şi Letonia. De altfel, Estonia şi Letonia invocă exact tipul de problemă specifică şi cazului moldo-ucrainean, adică mutaţiile frontierei administrative ruso-letone şi respectiv ruso-estone din vara anului 1940. Desigur, nu e realist să credem că Ucraina s-ar fi grăbit să ne cedeze aceste teritorii, dar cel puţin păstram problema deschisă pentru viitor.
Deci, o poziţie fermă şi clară a Chişinăului în privinţa frontierei sale răsăritene, ar fi cimentat nu doar independenţa politică şi economică a ţării, dar ar fi profilat şi o strategie sigură, neechivocă şi verticală de politică externă.
Pe plan internaţional, Chişinăul nu ar putea fi penalizat, precum nu sunt penalizate pentru faptul că nu recunosc unele porţiuni ale frontierei lor nici Argentina, Estonia, Letonia, India, China, Sudanul, Marocul şi alte state. Pretenţia noastră este una legal întemeiată şi ne-am fi exprimat consecvent voinţa de a o soluţiona doar pe calea dialogului. Acesta trebuia să fie mesajul Chişinăului la Forurile Internaţionale – Kievul trebuia obosit prin dorinţa noastră de dialog. O blocadă economică din partea Ucrainei, coroborată cu o presiune asupra minorităţii românofone din Ucraina, din partea autorităţilor de la Kiev, Cernăuţi şi Odesa, nu ar fi fost decât un atu în plus pentru Chişinău în faţa comunităţii internaţionale.
Practica negocierilor diplomatice ne-ar fi impus ca, după ce demaram dialogul cu Kievul cu ajutorul unor mecanisme internaţionale, să păstrăm o poziţie fermă în a solicita întregul teritoriu, chiar dacă eram siguri că acest lucru e imposibil.
Există încă o formulă posibilă de rezolvare a problemei transnistrene, cea în care Kievului îi revine rolul principal. E vorba de o modificare a frontierei, dar într-un fel ce ar avantaja mult mai puţin Republica Moldova. Cedarea teritoriilor transnistrene ale RM (3,7 mii km2) Ucrainei. Ele ar avea un statut identic cu Crimeea, iar în calitate de limbi oficiale ar fi româna şi ucraineana. În schimbul acestei achiziţii, Ucraina ar fi oferit un statut asemănător Bucovinei şi Bugeacului. La prima vedere, în acest caz ar fi avantajată doar Ucraina, însă, de fapt, nici RM nu ar ieşi în pierdere, căci, oricum nu deţine controlul raioanelor transnistrene. În schimb s-ar fi câştigat: statalitatea politică şi economică, oraşul Tighina, o situaţie decentă pentru cele 450 mii români din Bucovina şi Bugeac, dar şi pentru cei 250 mii români transnistreni, astăzi oprimaţi de regimul de la Tiraspol. Soluţionarea problemei în maniera respectivă ar fi redat culoare românească Bucovinei, Bugeacului, fără să pună în discuţie suveranitatea ucrainească asupra acestor teritorii. Oricum, acest mod de soluţionare a conflictului transnistrean este mai logic decât cel sugerat de unele cercuri politice de la Chişinău, care susţin că ar trebui să scăpăm de povara acestui conflict prin recunoaşterea independenţei „rmn”. Întrebarea ar fi ce câştigăm în acest caz? Absolut nimic, cu excepţia unei vecinătăţi ostile şi imprevizibile. Deja mai firească ar fi îngheţarea conflictului şi adoptarea unui scenariu cipriot, or încă nimeni n-a renunţat benevol la 11% din teritoriul său, chiar dacă suveranitatea sa în zonă e doar una teoretică.
Varianta ce vizează independenţa „rmn” este nu doar absurdă, ci şi periculoasă sub aspect geopolitic.
Varianta de soluţionare a conflictului pe baza dialogului cu Rusia. E mai puţin promiţătoare decât formulele în care rolul principal îi revine Ucrainei şi constă în câştigarea susţinerii Moscovei, pentru a obţine acordul Tiraspolului în cazul unui statut autonom în cadrul RM, identic celui obţinut de Gagauz Yeri. În schimbul acestui „serviciu”, Chişinăul ar oferi Rusiei dreptul de a dispune de baze militare în raioanele transnistrene pentru o durată de 15 ani, care însă s-ar calcula din 1994, adică de când Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din RM. Drept despăgubire pentru staţionarea acestor trupe, Chişinăul ar putea cere anularea datoriei sale financiare faţă de Moscova.
Această variantă pare ademenitoare prin simplitatea ei, dar comportă unele riscuri. Primul e generat de caracterul imprevizibil al comportamentului Rusiei, viitorul căreia în următorul deceniu este obscur. Un altul constă în faptul că prin acest act s-ar confirma şi mai mult ataşamentul Republicii Moldova faţă de Rusia, ceea ce contravine pledoariei pro-europene a Chişinăului. În acelaşi timp, nici Uniunea Europeană nu va accepta dialogul cu o ţară ce găzduieşte un conflict pasiv şi nu-şi controlează 11% din teritoriul său.
În acest context, pare să fie relevant exemplul Georgiei, care a recurs la un scenariu identic, permiţând staţionarea trupelor ruse în speranţa că Kremlinul o va ajuta să soluţioneze conflictele abhaz şi sud-osetin. Ruşii însă nu s-au grăbit să ajute partea georgiană.
E greu de presupus că ruşii, chiar dacă am accepta staţionarea trupelor lor în RM, s-ar grăbi să aplice asupra regimului de la Tiraspol presiunile scontate de Chişinău. În schimb, dacă i-ar reuşi soluţionarea conflictului transnistrean şi ar recăpăta controlul asupra Transnistriei, RM poate conta pe înţelegerea Occidentului. Opţiunea tot mai nuanţată a Chişinăului este cea pro-europeană, iar Europa aşteaptă o Moldovă stăpână pe propriul destin şi teritoriu.
