Angajată mai tîrziu şi, iniţial, mai timid decît alte puteri europene în expansiunea colonială, Anglia a reuşit ulterior să-şi creeze cel mai important imperiu colonial cunoscut de istorie. O explicaţie fundamentală o constituie remarcabilul său potenţial economic, care a putut fi pus în valoare în condiţiile unui stat burghez. Un al doilea element care nu poate fi neglijat şi care, de altfel, a contribuit la impunerea pentru o îndelungată perioadă a supremaţiei economice engleze, o constituie poziţia geografică favorabilă a arhipelagului britanic. Cele dinţii colonii britanice datează cu prima jumătate a secolului al XVII-lea. Înfiinţarea lor a fost favorizată de înfrîngerea Spaniei, care, în urma cuceririi Portugaliei, în 1580, deţinea aproape totalitatea coloniilor europene. Ele au însă la origine şi cauze interne. Stuarţii nu sprijină în mod activ politica maritimă. Ei manifestă totuşi un anumit interes pentru expediţiile de peste mări, întrucît o parte a beneficiilor intră în secătuitul tezaur al coroanei. De aici, sprijinul acordat marilor companii comerciale. În 1606 au fost acordate patente de colonizare unor companii din Londra şi Plymouth. Compania din Londra este, de altfel, iniţiioarea primei colonii engleze, Virginia, ale cărei baze au fost puse în 1607. Pe de altă parte, pentru a scăpa de persecuţiile religioase ale Stuarţilor, numeroşi puritani au preferat să plece în America. O astfel de acţiune, sprijinită de Compania din Plymouth, stă la originea coloniilor din Noua Anglie (1620). Stabiliţi în noile regiuni, coloniştii s-аu organizat într-o comunitate închisă, din care erau excluşi indigenii, alungaţi de pe teritoriile ocupate de noii veniţi. De aceea, coloniile din America de Nord au fost colonii de emigraţie. Un al doilea tip îl constituie coloniile numite de exploatare. Ele apar acolo, unde condiţiile climatice fac dificilă munca europenilor, pentru executarea diferitelor lucrări apelîndu-se la băştinaşi şi, mai ales, la negri. Este cazul, în special, al coloniilor din Marea Caraibilor, ale căror începuturi se pun în prima jumătate a secolului al XVII-lea, prin cucerirea insulelor Barbados (1625), Barbuda (1632), Antigua (1636). Un impuls decisiv a primit politica expansionistă britanică ca urmare a revoluţiei din secolul al XVII-lea. Colonialismul devine acum o problemă de stat. Preocupări în această privinţă din partea Parlamentului le întîlnim chiar în timpul războiului civil. Ele capătă amploare mai ales în vremea Republicii şi Protectoratului. Este vorba atît de cucerirea unor noi teritorii ca Anguilla (1650) şi, mai ales, Jamaica, de încheierea unor tratate comerciale avantajoase, cît şi de stabilirea fermă a orientării în politica colonială britanică, concretizată în Actele de navigaţie. Ideea de la care pornesc acestea este mercantilismul. Conform acestei doctrine, bogăţia unei ţări constă în cantitatea de metale preţioase pe care o deţine. Pentru a o spori, este necesară menţinerea unei balanţe comerciale active; în consecinţă, exportul trebuie să depăşească importul. Aceasta se poate realiza prin sporirea producţiei proprii; un alt mijloc îl constituie beneficiile oferite de colonii. De aici, tendinţa de subordonare completă a acestora, atît din punct de vedere economic, cît şi politic, întrucît o prea mare libertate de acţiune pe plan politic ar fi putut duce la tendinţa spre o independenţă economică. Această orientare a constituit baza politicii Angliei faţă de posesiunile sale de, peste mări, într-o primă fază a imperiului său colonial, numit, de obicei, „Vechiul Imperiu” (sau „Primul Imperiu”) şi care durează pînă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Din acest motiv, interesul major este acordat acum coloniilor „de exploatare”, în special celor din Marea Caraibilor, mult mai rentabile pentru metropolă decît coloniile „de emigraţie”, care puteau deveni chiar un concurent al acesteia. Această politică a fost accentuată în vremea Restauraţiei. Noi acte de navigaţie au subordonat şi mai mult metropolei comerţul cu coloniile. În acestea, a fost introdus un tarif vamal unitar. În acelaşi timp, în perioada Restauraţiei a continuat expansiunea colonială. Un important succes l-a constituit cucerirea de la olandezi a coloniei Noul Amsterdam, devenită New York, ceea ce făcea ca, datorită treptatei ei colonizări, întreaga coastă a Atlanticului din Canada pînă în Florida să fie o posesiune britanică. Tratatul cu Spania din 1760 a permis o mai mare libertate de acţiune în Marea Caraibilor; principalul punct de sprijin al englezilor îl constituie aici Jamaica, avînd în 1698-50000 de locuitori, albi şi sclavi negri. Expansiunea a continuat şi în emisfera estică, punîndu-se bazele viitoarei penetraţii în India; în 1662, prin căsătoria cu o infantă spaniolă, Carol al II-lea a obţinut Bombay cedat în 1668 Companiei Indiilor orientale. Ulterior, poziţiile companiei se întăresc, vechilor contoare adăugîndu-li-se altele. În 1696 a fost construit Fort-William, devenit apoi Calcutta. În acelaşi timp, englezii au acordat atenţie Africii. Posesiunile obţinute aici, deocamdată de mici dimensiuni, puteau aduce profituri prin ele însele; în acelaşi timp însă, ele constituiau importante puncte de sprijin în drumul spre India, aşa cum sînt cele din Gambia, Sierra-Leone sau insula Sfînta Elena. În momentul încheierii păcii de la Utrecht (1713), Anglia dispunea astfel de posesiuni coloniale în toate regiunile Globului. Cu unele excepţii, aceste posesiuni nu erau prea importante; prin aşezarea lor geografică, ele constituiau însă o bază pentru noi cuceriri. Marile conflicte de la mijlocul secolului al XVIII-lea, Războiul de succesiune la tronul Austriei şi Războiul de şapte ani, au oferit Angliei posibilitatea extinderii puterii sale în detrimentul altor puteri, în primul rînd al Franţei. Mai ales, Războiul de şapte ani a constituit un moment-cheie, sfîrşitul său putînd fi considerat drept apogeu al „Vechiului Imperiu”. Profitînd de modul neîndemînatic în care a fost condusă politica externă a Franţei, îndreptată exclusiv spre chestiunile continentale, Anglia şi-a concentrat principala atenţie spre colonii, repurtînd două importante victorii în India şi Canada. De altfel, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, asistăm la o reconsiderare generală a politicii coloniale britanice. Pînă acum, companiile fuseseră cele care juca seră un rol preponderent. Acum însă statul intervine mult mai activ. Exemplul cel mai concludent îl oferă Compania Iniilor Orientale, împotriva acesteia s-a dezlănţuit o puternică campanie, pornindu-se de la ideea că, în vreme ce statul o sprijină activ, marile ei profituri revin doar acţionarilor săi. Pentru a face faţă situaţiei, Compania s-a oferit, în 1767, să verse anual vistieriei suma de 400000 de lire sterline. A fost doar o soluţie temporară. Printr-un act din 1773, Parlamentul primea dreptul de a numi guvernatorul general al posesiunilor Companiei şi pe cei patru membri ai consiliului său. Posesiunile engleze au fost împărţile în trei. “prezidenţii” – Bengal, Bombay şi Madras –guvernatorul Bengalului fiind şi guvernator general. La Calcutta a fost înfiinţat un tribunal suprem pentru problemele Indiei, ai cărui membri erau numiţi de rege. Aceste prevederi au fost confirmate şi întărite de „India Bill” (1784). Compania era acum subordonată unui consiliu de control format din doi membri ai Consiliului de miniştri şi patru consilieri numiţi de rege. Situaţia posesiunilor engleze devenea astfel o chestiune de stat. Anul 1815, ce marchează încheierea războaielor cu Franţa republicană şi napoleoniană, a consacrat o situaţie care nu va mai putea fi contestată aproape o sută de ani: supremaţia maritimă şi colonială a Angliei. Faptul se datorează nu atît extinderii Imperiului (cea mai importantă achiziţie: Colonia Capului), cît controlului riguros al căitor de acces, resurselor economice ale metropolei şi sprijinului activ al statului acordat iniţiativei coloniale.
